“Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.”
PETRE ŢUŢEA
Acestea sunt cuvintele unui mare român creştin şi cuprind în ele multă încărcătură de spiritualitate creştină. Numai că această idee, acest principiu sau regulă îmi ridică o serie de semne de întrebare, cum ar fi: Ce atitudine ar trebui să adopt când altcineva este interesat de trecutul meu? Care ar trebui să fie preocuparea mea faţă de trecutul altora?
Este ştiut că fiecare om îşi defineşte personalitatea prin faptele sale. Or, întotdeauna aceste fapte sunt plasate în trecut, la momentul evaluării de către un terţ. Pentru a cunoaşte un om, în cel mai fericit caz trebuie să fii martorul faptelor lui. Iar la momentul la care tragi o linie şi faci o evaluare, toate acele fapte se vor fi petrecut în trecut. Automat te raportezi la acel trecut. Şi totuşi, cum poţi spune, precum Ţuţea, „nu mă interesează trecutul”? Dar cum poţi spune asta cuiva care chiar este interesat de trecutul tău şi căruia îi datorezi suficient respect încât să nu-i poţi refuza un răspuns?
Pe de altă parte, cine este acel „altcineva” care să aibă dreptul să te judece prin prisma acelor fapte? Pentru că numai Unul Dumnezeu are abilitarea de a judeca faptele oamenilor. Este adevărat că faptele trecutului determină portretul fiinţei prezente, însă relevant este felul în care este aceasta, şi nu faptele prin care a ajuns astfel, mai ales că aceeaşi faptă poate influenţa diferit două persoane distincte.
Aşadar, nici pe mine nu ar trebui să mă intereseze faptele trecutului persoanelor cu care intru în contact, pentru a nu le eticheta înainte de a avea ocazia să le cunosc în mod direct şi nemijlocit, prin propriile mele percepţii care ar putea fi deformate dacă o apreciez în funcţie de trecutul său. Ca să nu mai spun că, oricum, nu am dreptul să o judec, nici măcar pentru faptele cu care sunt contemporan. Omul este creaţia lui Dumnezeu. Cine sunt eu ca să judec Creaţia lui Dumnezeu? Adică să judec faptele lui Dumnezeu! Ceea ce El a creat. E aberant!
Principiul acesta, enunţat de Ţuţea, este invocat, de altfel şi în a 10-a rugăciune a dimineţii, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Izbăveşte-mă de multe rele şi aduceri aminte, de năravuri...”
De aceea trebuie să ne rupem de trecut: pentru a ne înnoi în permanenţă. Pentru a ne lepăda în permanenţă de tot răul pe care l-am făcut în tot trecutul nostru. Pentru a fi suficient de pregătiţi să primim în noi binecuvântarea trăirii clipei prezente, simţirea fiinţei, simţirea dumnezeirii. Ancorarea exclusiv în prezent este, cred, condiţia fundamentală a manifestării libertăţii. Nu pot fi liber dacă sunt înlănţuit de trecut. Nu mai trăiesc prezentul, adică nu mai trăiesc. Pentru că viaţa, trăirea, nu pot aparţine decât exclusiv prezentului, adică acelui timp în care se manifestă. Spune tot Ţuţea: „Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.” Ce înseamnă „imaginea cimitirului”? Păi este exact opusul trăirii. Dacă renunţi la prezent şi te cramponezi de trecerea timpului, de ceea ce a fost şi ceea ce va fi, în mod natural apare obsesia „imaginii cimitirului”. Pentru că ce altceva este moartea, decât lipsa vieţii? Tot astfel precum răul nu este altceva decât numai lipsa binelui. Renunţ la a percepe prezentul, adică trăirea, viaţa, în mod natural mi se va dezvălui nefiinţa. Aceasta este, cred, cheia afirmaţiei lui Ţuţea.
De ce nu vorbeşte el despre viitor? De ce se referă doar la trecut? Pentru că viitorul însuşi – de fapt imaginea pe care ne-o creăm despre el – nu este decât tot o reflectare a faptelor trecutului. Este ceea ce ne închipuim noi că va succede trecutului. Tot în trecut ne ducem cu mintea atunci când încercăm să proiectăm viitorul. Ţuţea, când spune că nu-l interesează trecutul, spune – de fapt – în cel mai explicit mod cu putinţă că nu-l interesează nimic altceva în afară de prezent. Adică nici trecutul, nici viitorul, ci doar ceea ce este şi se întâmplă acum. Iată cât de simplu şi de frumos, dar şi de direct o spune. Cât de tâmpit eram când mă lăsam impresionat de sutele de pagini scrise de Rajneesh care, prin sute de mii de cuvinte încerca să spună exact acelaşi lucru, însă prin modalităţi mult mai defectuoase şi menite să te îndemne la nesupunere şi anarhie.
