Cip-urile si Apocalipsa

    Cam de prin vara incoace, s-a iscat, asa, o adevarata isterie prin randul unui anumit segment al opiniei publice, prin media, pe unele bloguri, prin randul unor ONG-uri s.a.m.d., cum ca gata: se da semnalul Apocalipsei, o data cu introducerea in circulatie, de catre autoritati, a unui posibil nou model de carte de identitate care va avea incorporat si un cip electronic destinat stocarii datelor biometrice. Ca ala ar fi semnul Fiarei, ca acel cip incorporeaza si numarul 666, ca s-a terminat cu libertatea noastra iar urmatorul pas va fi implantarea acelui cip sub piele, ori in creier, sau mai-stiu-eu-pe-unde.
     In fapt, este vorba de un proiect, lansat in dezbatere prin Guvern, care are ca obiect punerea in circulatie a acestui nou tip de document de identitate care, in cazul unor eventuali doritori, poate contine si un cip  in memoria caruia pot fi stocate datele biometrice ale titularului, precum si o serie de alte date, cum ar fi, de exemplu, semnatura electronica.

    Este benefic faptul ca s-a iscat o dezbatere publica pe acest subiect, ca lumea este preocupata, ca-si da cu parerea, ca lanseaza critici, opinii, propuneri. Este firesc sa existe persoane sau entitati organizate care sa-si puna unele probleme legate de etica prelucrarii unor date si informatii personale a caror utilizare forteaza limitele legalitatii si drepturilor omului. Este normal ca oamenii sa-si puna problema costurilor unui asemenea proiect, in raport cu beneficiile pe care, deocamdata, nu prea le percepe nimeni. Este firesc, de asemenea, ca subiectul sa incite imaginatia unora, mai inclinati catre SF, care incep sa viseze la cyborgi si networkuri universale sau mai-stiu-eu-ce parascovenii d-astea ozenistice. Dar, frate, de aici pana la a ne apuca sa ne adunam prin fata nu stiu carui minister ori a Guvernului, ca sa facem rugaciuni de exorcizare, sa facem mascaradele alea, cu rugaciuni zbierate in dusmanie, la megafon, laolalta cu tot felul de mascari si insulte la adresa autoritatilor publice, toate acestea sub stindardul evlaviei religioase, mi se pare ca e o cale ca de la cer la pamant. Au rasarit, cu aceasta ocazie, ca din pamant, o serie de evlaviosi isterici si divin-justitiari, ca sa zic asa, gata sa-ti dea in cap in numele apararii unor valori mult prea incoerent exprimate si incapabili sa admita, ori sa asculte macar, o alta opinie decat cea proprie.
    Postez acest articol doar din dorinta de a raspunde tuturor acelora pe blogurile carora am incercat sa explic, in cel mai civilizat mod cu putinta, ca lucrurile nu stau asa cum cred ei, dar am fost cenzurat fara niciun drept de apel, ceea ce mi-a confirmat ingustimea mintii acelor apologeti ai luptei antiapocalipsei.
    Oameni buni:
    1. Nu-i asa ca folositi in mod obisnuit telefonul mobil? Dar cadrul bancar? Dar calculatorul? Dar GPS-ul? Dar radioul, ori televizorul sau ceasul electronic? Pai voi stiti cate cipuri electronice au toate astea in ele? Voi stiti ce adunatura de coduri de bare exista in toate aceste gadget-uri, ce inghesuiala de 666-uri zace acolo? Va obliga cineva sa le folositi? Nu! O faceti de buna voie! Va spun eu, Apocalipsa nu doar ca a inceput demult, dar, daca e sa ne luam dupa astfel de semne, e aproape gata sa se termine!
    2. Diferenta intre dispozitivele mai sus-amintite si noul model de carte de identitate, consta in faptul ca primele contin in mod necesar acele cip-uri electronice, in timp ce ultima va contine numai in masura in care veti solicita asta, daca va va fi necesar pentru stocarea semnaturii electronice ori altor date in format electronic.

    3. Ideea cartii electronice de identitate a aparut cum 8 ani si este deja reglementata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului 69/2002. Acum 8 ani! Stiti ce inseamna asta? Ca, in 8 ani de zile, autoritatile noastre apocaliptice nu au fost capabile sa implementeze acest proiect. Au amendat acea ordonanta si i-au tot prorogat intrarea in vigoare de vreo 7-8 ori in tot acest rastimp. Si stiti de ce? Ca pur si simplu nu sunt in stare sa creeze acest sistem. As fi mai temperat in a le acuza (pe autoritati) de apartenenta la semnul Fiarei, ci le-as vedea mai degraba aparate de ingerii Domnului.
    4. Stiti voi care este scopul principal al proiectului de act normativ lansat asta vara si care se tot dezbate public? Sa proroge din nou data implementarii cartii electronice de identitate care, dupa ultima modificare legislativa, era programata pentru 1 ianuarie 2011 dar, in bunul spirit romanesc, nici la acea data autoritatile nu vor fi in stare sa lanseze ceva, pentru ca nici pana acum nu au facut nimic. Ce semn divin mai antiapocaliptic ca asta ati mai vazut voi pana acum?

    Asadar, daca cipul electronic din cartea de identitate este semnul apocalipsei voastre, atunci puteti sa stati linistiti: de 8 ani de zile, apocalipsa se tot amana. Si se va amana in continuare. Pentru ca autoritatile noastre publice sunt atat de varza, incat nici macar Necuratul nu-si poate pune in aplicare maretul lui plan Apocaliptic. 

Exercitiu de imaginatie - partea a 2-a

    Bag seama ca subiectul nu prea a starnit interesul. Exista o singura reactie exprimata. Poate si pentru ca a fost destul de greu de intuit motivul pentru care propun un asemenea exercitiu. Iar motivul este, in opinia mea, unul cat se poate de serios. V-am propus sa va imaginati o anumita situatie pentru ca, in final, adica acum, sa va dau o veste proasta si care nu este vreo nascocire de-a mea: traim, in continuare, intr-o tara in genul celei descrise de mine. Poate prea putin stiu, dar exista in Romania zilelor noastre, o lege (Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 31 din anul 2002) care spune ca Negarea, contestarea, [...], prin orice mijloace, in public, a... (ceva; nu spun ce, ca nu asta are relevanta)... ori a efectelor acestuia se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani..."
    Deci ea, legea, prevederea legala, imi interzice mie, cetateanul unui "stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme..." (am citat din articolul 1 al Constitutiei Romaniei), asadar imi interzice mie sa-mi exprim liber, pe strada, sau pe un blog (de ce nu? ca tot spatiu public este si aici), o opinie, propria mea opinie, daca ea este in sensul de a nega sau contesta faptul ca X lucru s-a intamplat. Imi interzice dreptul meu de a-mi exprima o opinie. Daca mai iau in calcul si faptul ca X-ul reprezinta un eveniment trecut, o situatie care nu mi-a fost contemporana si despre care aflu din relatarile unor autori de lucrari istorice sau de altfel, adica o situatie ale carei detalii nu le pot cunoaste decat pe baza perceptiilor subiective ale unor omi si oame, redate in maniera pe care ei au crezut-o de cuviinta, incep sa-mi pun problema in ce fel de lume traiesc.
    Sa luam un exemplu. Sa zicem ca tu, cititorule, esti un cetatean sau o cetateana, caruia/careia eu vin si-i spun ca acum, nu stiu..., ca niste ani in urma, cand inca tu nu te nascusesi, niste oameni s-au purtat urat cu niste alti oameni. Iti arat niste poze si niste documente care spun acelasi lucru, despre care tot eu iti spun ca sunt autentice. Stii ce se intampla daca tu indraznesti ca, dupa aceea, sa spui, pe strada fiind: "Naaa! Nu pot sa cred ca s-a intamplat asa!"? Ori, mai rau, te trezesti spunand "Pleaca, ma, d-aici cu facaturile tale, ca nu sunt decat baliverne!" Stii ce se intampla? Vin poterasii si te iau. Si faci puscarie.

    Sau alta ipoteza: Dupa ce vin eu si iti spun cele de mai sus, mai vine altul care iti spune ca nu s-a intamplat asa cum am zis eu. Poate ca iti aduce si ala poze si documente care ii sustin afirmatiile. Ce trebuie sa faci tu? Sa ma crezi pe mine. Sau, indiferent de ceea ce crezi, tu in public nu ai voie sa spui ca ala are dreptate iar eu am mintit. Nuuuu! Ai voie sa afirmi numai invers: ca eu am dreptate si ala e un falsificator nenorocit. Nu conteaza ale cui dovezi sunt mai convingatoare, tu nu ai voie sa-i dai lui dreptate.
    Intelegi cum sta treaba? Intelegi ca asta scrie intr-o lege a Romaniei de acum? Intelegi in cel fel de democratie traim?

Exercitiu de imaginatie - prima parte

    Celor un... sau poate 2 (sunt optimist)?.... ori 3 (sunt extrem de optimist)?... sau poate chiar 4 (cred ca trebuie sa ma duc sa ma culc! am luat-o razna!)?... vizitatori ai acestui blog, va propun un exercitiu de imaginatie. Unul destul de complex, dar cred ca, totusi, merita. Mai intai, sper ca voi, extrem de putinii vizitatori, sa fi prins macar un pic din perioada anterioara revolutiei din 1989, pentru ca, altfel, va fi destul de dificil de imaginat...

    Va mai amintiti de acele vremuri in care aveam atat de putine libertati?  In care nu aveam voie sa spunem ceea ce vrem, in care totul era cenzurat si nimic nu ajungea la noi decat in forma dorita de Partid? Deformau totul, inclusiv realitatea inconjuratoare. Ne povesteau de bunastarea poporului care era mort de foame si inghetat de frig. Faceau totul ca sa ne convinga de altceva decat ceea ce era in realitate. incercau sa ne convinga de ceea ce vroiau ei sa credem. Ceea ce mi se pare mai grav, este ca incercau sa deformeze inclusiv istoria. Incercau sa-si construiasca propria lor istorie, pe care ne obligau sa o credem. Ne-o indesau pe gat, la scoala, la televizor, in ziare...pretutindeni. Nu auzeam decat ca socialismul/comunismul era cea mai inalta treapta a evolutiei civilizatiei, nu auzeam decat de faptele de eroism ale comunistilor de la nasterea acelei ideologii si pana la infrangerea imperialismului burghezo-mosieresc din spatiul est-european. Deformau istoria astfel incat sa ne faca sa credem ca socialistii erau salvatorii umanitatii iar capitalismul era parazitar sau era o plaga a omenirii. Luma capitalista era denumita "lagarul imperialist". Nicaieri nu se vorbea de atrocitatile comise de securitate intre 1950 si 1968, in centrele de reeducare prin munca - adevarate lagare comparabile cu cele naziste - in care au fost inchise zeci sau sute de mii de oameni (numarul lor exact nu se va sti niciodata pentru ca nu au existat niciun fel de evidente, in prezent existand doar unele documente prin arhivele fostei securitati, in care sunt mentionate, uneori accidental, cifre de ordinul zecilor de mii de persoane care incepand cu 1968 au inceput sa fie eliberate pentru ca insesi autoritatile de la acea vreme incepusera sa-si puna problema justificarii acelor abuzuri). 

    Pentru a-si asigura eficienta procesului de inoculare in constiinta maselor, a unei istorii deformate, nu aveam acces la alte surse de informare, acestea fiind cenzurate sau interzise. Iar daca, totusi, accesam alte surse, eram pedepsiti. Mai mult, nu aveam voie sa punem la indoiala informatiile pe care ni le ofereau ei despre istoria pe care ne-o furnizau si nu aveam voie sa nu consideram ca fiind autentice documentele si marturiile pe care ni le prezentau ei ca dovezi ale faptelor si evenimentelor istorice pe care ni le serveau. Nu aveam voie sa ne exprimam, cumva, alte opinii, nu aveam voie sa punem sub semnul intrebarii, sa contestam sau sa negam nimic din ceea ce ni se prezenta ca fiind adevar istoric. Ne erau ingradite, astfel libertatea gandirii si libertatea de exprimare. 

    Asta mi se pare cumplit. Nu aveam voie sa ne exprimam propriile opinii, pareri, concluzii, daca intrau in contradictie cu adevarurile servite de ei, de-a gata. Nu aveam voie sa punem la indoiala acele adevaruri. Nu aveam voie sa le contestam. 

    Decembrie 1989 a insemnat, in primul rand, descatusarea gurilor. Libertatea cuvantului. Din acel moment, am inceput sa avem voie sa vorbim, sa ne dam cu parerea, sa ne exprimam opiniile, sa punem intrebari (chiar daca nu primim, intotdeauna, raspunsuri), sa punem sub semnul intrebarii, sa negam, sa afirmam. Poate ca nici acum nu avem acces la orice sursa de informatie ne dorim. Poate ca si acum ne sunt cenzurate unele informatii. Dar avem dreptul, nu-i asa?, sa contestam sau sa nu fim de acord cu ceea ce ni se ofera. Nu? Putem sa iesim pe strada si sa spunem: "noi NU CREDEM ca, ceea ce s-a intamplat in 1989 a fost o Revolutie. Noi credem ca a fost o lovitura de stat!" Pot sa am orice opinie si mi-o pot exprima liber, nu? Ca si pentru asta s-a murit in 1989. Inclusiv pentru asta a iesit lumea in strada atunci. A fost prima libertate manifestata de oameni in acele zile. Au inceput sa nege si sa conteste. Sa-si exprime opinia. Sa nu fie de acord. Sa-si spuna propria opinie.

    Blogul este, in viziunea mea, un canal de manifestare a dreptului la libera exprimare. Eu asa il vad. Acest mediu este accesat, in primul rand, de oameni care vor sa isi exprime liber opiniile. Bine, or mai fi si manipulatorii, incitatorii, etc. Dar, pana la urma, si aceia uzeaza de acelasi drept. Fiecare dintre cei care vin aici, exprima ceva. Cei de buna credinta sunt, cu siguranta, oameni in a caror ierarhie de valori, libertatea de exprimare ocupa printre primele locuri. Asa ca aici mi se pare cel mai potrivit sa propun acest exercitiu de imaginatie:

    Imaginati-va ca, printr-o "minune", dreptul la libera exprimare a disparut! Nu mai aveti voie sa spuneti chiar tot ce ganditi, tot ce credeti. Imaginati-va ca, exact ca pe vremea despre care vorbeam mai sus, anumite adevaruri va sunt servite de-a gata iar voi nu aveti voie sa va exprimati in sensul de a le pune la indoiala, de a le nega sau de a le contesta. E o chestiune de principiu aici. Imaginati-va, deci, ca traiti intr-o astfel de tara, in care, daca te exprimi in sensul de a pune anumite lucruri la indoiala (atentie, nu toate lucrurile, ci doar unele - spuneam ca e o chestiune de principiu), iti risti libertatea. Vin autoritatile, te leaga si... nu stiu! Iti fac ceva rau. In mod legal. Ce ati zice daca s-ar intampla acum asta? Cum ati reactiona? Ce atitudine ati avea, in conditiile nivelului propriu de valorizare al libertatii de exprimare? 

    Astept opiniile voastre. Daca vor fi. Vom comenta pe urma, impreuna.....

Democratia la romani

    Citesc pe Wikipedia:

"Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanța între stat și societate este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața particulară a fiecărui cetațean (s.m.). Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.

În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare. Comunismul, de extremă stângă, se baza pe ideea socială de egalitarism: toți trebuiau să fie „egali”. De extremă dreapta este nazismul care, în expasiune teritorială, susținea că fiecare națiune trebuie să se formeze dintr-o rasă pură, ariană, numai din oameni ce aparțin aceleiași rase – un factor ce a stat la baza holocaustului. În aceeași ideologie se susține că fiecare rasă are la bază puterea militară.

Raymond Aron a definit totalitarismul astfel:

1. Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui partid monopolul activității politice.

2. Partidul care are monopolul este animat de, sau înarmat cu, o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută și care, pe cale de consecință, devine adevărul oficial al Statului.

3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul își rezervă, la rândul său, un dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță, și monopolul mijloacelor de convingere (s.m.). Toate mijloacele de comunicare - radioul, televiziunea, presa - sunt dirijate și comandate de Stat și de reprezentanții acestuia.

4. Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt supuse Statului și devin, într-un fel, o parte a Statului însuși. Și, cum Statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activităților economice și profesionale "poartă culoarea" adevărului oficial.

5. Toate fiind activități de Stat, și orice activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă într-o activitate economică sau profesională devine, în același timp, o greșeală ideologică. De unde, pe linia de sosire, se constată o politizare și o transfigurare ideologică a tuturor greșelilor pe care este posibil să le facă indivizii și, în concluzie, o teroare în același timp polițistă și ideologică. (...) Fenomenul este perfect atunci când toate aceste elemente sunt reunite și îndeplinite în întregime."

    Puterea intrupata in stat... patrunde pana si in viata particulara a fiecarui cetatean.... 

    Am decis sa reunut, pe acest blog, la articolele avand caracter juridic sau din domeniu juridic, urmand ca toate acestea sa le postez de acum incolo pe blogul PerpLex care este dedicat pentru asa ceva. Deci nu voi trata subiectul de mai sus, aici, din perspectiva juridica, ci pur umana. 

    Desi au trecut 20 de ani de la Revolutia din 1989, am o senzatie de deja-vu, cu toate ca eu, la ora aceea, aveam doar 15 ani. Unele amintiri, in special la nivel de senzatii, le mai pastrez inca. Si una dintre acele senzatii ramase in amintire este cea legata de teama de a spune cu voce tare chiar tot ce gandesc. Eram mic si ai mei ma educau sa-mi tin gura. Sa nu spun bancuri cu ceausescu in public, sau mascari la adresa lui, a partidului sau a regimului, daca este multa lume in jur "ca nu se stie cine te mai aude si ce se mai intampla pe urma". Si la telefon sa am grija ce vorbesc. Se temeau si nu pot sa-i condamn pentru asta. Toata lumea se temea. Securitatea era peste tot iar  repercursiunile puteau fi dintre cele mai neasteptate.

    Am stat si m-am gandit: de la ce dracu imi revine in ultimul timp, din ce in ce mai des, acea senzatie? E democratie, traim intr-un regim pentru care acum 20 de ani au murit oameni la revolutie! D-aia au murit, ca sa nu ne mai fie teama, sa vorbim liber, sa ne manifestam liber, sa nu ne mai temem de regim. Regimul sa nu mai fie opresiv. Sa nu se mai amestece in vietile noastre si sa nu ne mai dicteze nimic. Si trag nadejdea ca toate acele tzeluri s-au indeplinit. Si atunci? Incep sa imbatranesc? Sa ma senilizez? Sa dau in mintea copilului care am fost acum peste 20 de ani?

    Am stat, m-am calmat, am respirat adanc, m-am concentrat ca un yoghin care nu am fost si nu am sa devin niciodata, si am avut o revelatie. Din adancurile tenebroase ale subconstientului meu a erupt catre suprafata cuvantul magic: STENOGRAME. E un cuvant pe care il aud din ce in ce mai des, odata cu trecerea timpului. Imi e greu sa identific, in timp, momentul in care a inceput el sa se manifeste in spatiul public de la noi, dar e de data relativ recenta. Insa, treptat, s-a inmultit utilizarea lui in media. Am dat cautare pe Google dupa "stenograme". M-am speriat. Cred ca e o moda, se poarta acum, e in trend sau cum s-o mai zice. Este fluturat peste tot insa nu reusisem sa constientizez destul de bine acest lucru. Luat cu treaba, nestand toata-ziua-buna-ziua in fata televizorului sau a ziarelor, imi rasuna frecvent in urechi, totusi, precum ticaitul unui ceas pe care nu-l mai bagi in seama atunci cand te obisnuiesti cu el, dar care iti masoara timpul undeva, in interiorul creierului, astfel ca te simti derutat atunci cand nu-l mai auzi, pentru ca ti se pare ca nu mai ai notiunea timpului. 

    Dupa ce m-am dumirit in legatura cu faptul ca "stenograme" este un termen care, in acceptiunea actuala, denota transcrierea convorbirilor telefonice ale unor personaje mai mult sau mai putin vizibile in spatiul public, am mers cu rationamentul mai departe: de ce imi genereaza mie o asemenea emotie acest cuvant? Ca poate imi asculta si mie cineva telefonul? Poate ma inregistreaza si pe mine cineva? Si ce? Ma stiu "curat la trup, curat la suflet", nu au cu ce sa ma agate, nu au de ce sa se ia de mine... si atunci? Atunci... si abia acum am inteles. Problema nu este daca sunt eu curat sau murdar. Nu! Problema e ca Ei pot patrunde foarte usor in viata mea, in intimitatea mea. Ei imi pot asculta convorbirile mele private, Ei ma pot inregistra. Poate vorbesc cu sotia mea chestii intime, poate vorbesc cu parintii mei, poate mi se confeseaza cineva sau, mai rau, eu ma confesez cuiva. Poate imi descarc sufletul. Poate spun chestii care tin de o intimitate sacra pentru mine. Iar Ei ma asculta. Ei inregistreaza ceea ce spun. Si transpun in stenograme. Iar, mai departe, intr-un context pe care nu-l pot banui, ca nu stiu ce-mi rezerva, in continuare, viata asta pe care o traiesc, Ei vor veni sa-mi puna in fata propriile mele vorbe care redau gandurile mele intime, pentru... nu stiu pentru ce. Poate pentru a-si bate joc de mine. Pentru a rade de mine. Sau pentru a ma santaja. Sau poate imi gasesc toate acelea redate intr-un ziar, ori la un radio sau la un televizor. Sau pe un afis pe strada. Sau nu stiu unde si cum. Dar nici nu conteaza. tot ce conteaza, tot ce imi fute creierul acum, e ca traim intr-o tara in care este posibil ca niste Ei, din niste motive care - cu siguranta ca nu au nicio legatura cu ceea ce le spune legea ca au voie sa faca (dar am spus ca nu voi mai avea, aici, abordari juridice), niste Ei s-ar putea sa ma asculte, sa ma inregistreze, sa stea dupa curul meu sa vada ce si cu cine vorbesc. 

    Puterea intrupata in stat... patrunde pana si in viata particulara a fiecarui cetatean.... asta este un semn de totalitarism. Comunismul a fost un regim totalitar. "Puterea intrupata in stat" sunt Ei. Pentru ca numai organele Puterii Statului pot, in ziua de azi, sa faca acest lucru. Ceea ce este normal. Dar ceea ce nu este normal, este ca Ei uzeaza de aceasta putere nu pentru a aplica legea, ci pentru a terfeli oameni, pentru a-i santaja, pentru a manipula opinia publica. Ei ma pot inregistra daca fac o fapta prevazuta de legea penala. Si pot utiliza ceea ce inregistreaza doar ca sa demonstreze IN FATA INSTANTEI DE JUDECATA ca am facut acea fapta. ATAT!!! Dar nu, Ei, nu fac asta. Sau nu fac doar asta. Nu! Fac o mizerie care face deliciul presei, ei transforma stenogramele in subiect de talk-show, in subiect de tabloide. Si, in felul acesta, intra cu picioarele lor murdare in viata particulara a fiecarui cetatean dintre cei care se trezesc in aceasta postura. Si, in plus, nu inregistreaza numai ceea ce are legatura cu probarea vreunei fapte penale. Au facut proba ca inregistreaza ORICE si arunca in media tot ceea ce au Ei chef din ceea ce inregistreaza. 

    Am capatat 20 de ani de "experienta democratica", pentru a ne indrepta spre ceea ce a scos in strada, in 1989, milioane de oameni. Adica spre totalitarism. Cum naiba suntem in stare de asa ceva? Ni s-a impregnat genetic acel comportament? Nu putem sa ne debarasam de abuzul de putere? S-a schimbat, totusi, o generatie. Ba chiar aproape 2. Devenisem, parca, liberi. Ne democratizasem. Ce naiba de democratie este asta in care se intampla asa ceva iar lumea nici macar nu se mai revolta? Ba mai mult: se distreaza. Asta face rating, vinde presa, anima opinia publica. 

    Inventam noi un nou tip de democratie, autohtona: democratia totalitara. Ba nu! Invers, cred. Totalitarismul democratic. In care puterea se alege in mod democratic, dar se manifesta totalitar. Ca daca tot merge si lumea inghite asta... niste Ei de ce sa nu o faca?

Tabla de sah 2

Pe 29 septembrie, scriam un articol pe acest blog, intitulat "TABLA DE SAH", in finalul caruia scriam:  "Cert este ca jocul nu se termina aici. El continua. Cand, cum? Ramane sa vedem. Si sa intelegem, daca suntem in stare..."

Citeam azi un articol pe Mediafax, pe tema care a facut obiectul postarii mele de referinta. Nu vreau sa spun decat ca mi-a relevat cine este unul dintre jucatori. 

Stiu ca pozez iar intr-un jalnic vanator de teorii ale conspiratiei, de aceea nici nu mai continui cu alte detalii ale opiniei mele pe acest subiect. In definitiv, am acest drept. Am dreptul sa cred si sa gandesc ce vreau. Sa mi se para orice. Sa-mi imaginez orice poate produce mintea mea. Pana la urma, nu-mi propun sa sugerez nimic si nici sa induc cuiva vreo idee. 

DESPRE IRESPONSABILITATEA DECIDENŢILOR NOSTRI POLITICI

Ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, in Parlament, la votul a doua propuneri legislative ale opozitiei care aveau ca obiect reducerea la 5% a T.V.A. la alimentele de baza, respectiv neimpozitarea pensiilor sub 2000 lei, reprezinta o situatie fara precedent pentru Legislativul de la Bucuresti, dar si o situatie rarisima in practica parlamentara a celorlalte tari din lume. Se demonstreaza, practic, halul de degradare a angajamentului responsabil si al constiintei politice si morale a politicianului roman.
Imi permit sa redau, pe aceasta tema, un articol publicat pe Mediafax cu privire la modul in care comenteaza publicatia THE ECONOMIST incidentul de la Bucuresti:

"Votul "eronat" al parlamentarilor PDL este un exemplu al politicii "disfuncţionale din România, unde legile par adeseori concepute cu câteva minute înaintea votului parlamentar şi unde se ţine prea puţin cont de strategia pe termen lung sau de impactul financiar, comentează The Economist.

Pare o glumă de 1 Aprilie, afirmă săptămânalul britanic într-un comentariu publicat pe blog şi intitulat "Cum nu se conduce o ţară", adăugând că parlamentarii din cadrul partidului de guvernământ, inclusiv miniştrii, au votat pentru scăderea TVA la alimente şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 500 de euro (2.000 de lei), după ce Guvernul a mărit TVA cu doar câteva luni înainte, în cadrul unui acord cu FMI.

"Dar această ultimă gafă se încadrează în tradiţia obositoare de proces politic disfuncţional în România, unde legile par adeseori schiţate cu câteva minute înaintea votului parlamentar, ţinându-se prea puţin cont de strategia pe termen lung sau de impactul financiar", comentează The Economist.

O evaluare a structurii guvernamentale din România, realizată de Banca Mondială vorbeşte despre o "prevalenţă a luării de decizii ad-hoc" şi critică "folosirea frecventă" a ordonanţelor de urgenţă care ignoră legile aprobate de Parlament. În pofida planurilor anunţate, în urmă cu cinci ani, de a măsura rezultatele în loc de planuri, nu s-a făcut nimic, arată documentul. De asemenea, acesta denunţă absenţa ierarhizării politicilor şi faptul că "legile sunt aprobate de obicei fără finanţare adecvată"

Ceea ce ma surprinde pe mine, din nou, este seninatatea celor care spun, fara remuscari, ca s-a gresit, ca a fost o eroare. Culmea este ca, intr-o anumita masura, argumentul poate fi considerat de inteles, in conditiile in care, numai in acea zi, in interval de o ora, au fost votate 57 de legi in plenul Camerei Deputatilor, adica atat cat voteaza Parlamentul Francez cam intr-un an si jumatate (trei sesiuni parlamentare). La o asemenea cascada legislativa, eroarea produsa la vot este doar una dintre nenumaratele erori care se produc in procesul de elaborare si adoptare a legilor de la Bucuresti. 

TARA INFLATIEI DECIZIONALE

Dezgustat pana peste cap fiind, de acest ritm furibund al avizarii si promovarii proiectelor de acte normative, in special al proiectelor de legi cu adevarat importante (pacat ca nu pot detalia acum!), am intrat – de curiozitate – pe paginile de internet ale parlamentelor din Ungaria, Franta si Romania, pentru a face cateva comparatii intre activitatile legislative din aceste tari.

Desi nu-mi provoaca nicio placere analizarea si compararea cifrelor, in general, am considerat, totusi, util in acest context, sa fac un efort si sa ma uit peste ele. Si ce am vazut? Sa incepem cu Romania ultimilor 20 de ani. Parlamentul Romaniei a adoptat un numar de 6797 legi din 1990 pana in prezent, adica o medie de 323,6 legi pe an. Adica aproape o lege pe zi. Ca sa intelegem insa felul in care a evoluat activitatea legislativa in acest rastimp, este relevant sa ne raportam macar la fiecare dintre cele doua decenii. Astfel, in perioada 1990-2000, Parlamentul nostru a adoptat 1843 de legi (in medie, aproximativ o lege la doua zile si ceva) iar in intervalul 2001-2009, un numar de 4776 (!!!) de legi, adica mai mult de o lege pe zi calendaristica. Atentie, vorbim doar de legi!!! Ca, daca luam in considerare toate actele normative care se publica in Monitorul Oficial (adica si ordonante, ordonante de urgenta si hotarari ale Guvernului), cifrele devin astronomice: in intervalul 1990-2000 s-au emis 22.158 de acte normative iar in 2001-2009 doar 61.115 (!!!) acte normative. Devine plictisitor sa mai calculez media zilnica de emitere a actelor normative.

Dar sa ne intoarcem la legi. Pentru a intelege dimensiunea activitatii legislative din Romania, am facut, in primul rand, o comparatie cu activitatea Parlamentului de la Budapesta. In acelasi interval de timp (1990-2010), Parlamentul maghiar a emis 2054 de legi, de aproximativ 3 ori mai putin decat Parlamentul de la Bucuresti. Dar, atentie! In intervalul 2006-2010 s-au emis doar 86 de legi, cu o medie anuala de 21,5 legi (am calculat pentru 4 ani, pentru ca nu este luata in considerare decat o jumatate din anul 2006). La Bucuresti, in ultimii 4 ani (2006-2009) s-au emis 1616 legi, adica o medie de 404 legi in fiecare an. Deci Bucurestiul a fost de aproape 19 ori mai productiv decat Budapesta.

Cum spuneam, am intrat si pe pagina Parlamentului de la Paris si m-am uitat pe prima statistica pe care am zarit-o pe acolo: Situatia legilor promulgate in perioada 1 iulie 2007 – 30 iunie 2009 (adica intr-un interval de 2 ani): 86 de legi. Paradoxul este ca putem postula existenta unei proportii inverse intre "productivitatea" legislativa si nivelul de trai al populatiei. O fi, oare vreo legatura? Nu stiu, acum mi-a trecut prin cap aceasta idee, dar promit ca voi medita la ea si voi reveni cu concluziile la care voi fi ajuns, daca se va intampla asta.

Asadar, in conditiile in care Parlamentul Romaniei emite legi in cantitati industriale, am putea spune chiar ca, in Romania, emiterea legilor este o industrie in sine, cu mult mai dezvoltata decat cea din alte state europene cu pretentii. Dar ce se intampla cu toata aceasta cantitate de legi? Multe dintre ele sunt sortite pieirii de la bun inceput. Iau direct drumul Recycle Bin-ului. Fie la propriu – fiind abrogate/modificate la scurt timp dupa ce apar – fie la figurat – nu le aplica nimeni si nu mai intereseaza pe nimeni de existenta lor. Problema este ca, printre primele entitati care le dau uitarii si nu le mai aplica, se numara chiar institutiile statului. Si am numeroase exemple insa voi reveni altadata asupra lor.

Parerea mea este ca traim intr-o tara caracterizata printr-o inflatie decizionala greu de stapanit si de controlat. S-a creat deja o mentalitate in randul decidentilor politici, dar si in al executantilor, in sensul ca orice problema aparuta are o solutie... legislativa. De multe ori, inclusiv problemelor generate de neaplicarea corespunzatoare a legii, li se dau tot solutii legislative. Se dau legi pentru solutionarea unor probleme punctuale. Se dau legi foarte repede, fara nicio analiza aprofundata asupra situatiei de fapt in domeniul care se reglementeaza, a cadrului normativ incident. Cadrul nostru legislativ este caracterizat printr-o gramada de suprapuneri sau paralalisme de reglementare, printr-o gramada de norme redundante ori desuete, prin nenumarate norme divergente care coexista, reglementand diferit si in acelasi timp, acelasi domeniu. Consiliul Legislativ a ajuns sa faca doar figuratie si isi indeplineste doar cele mai formale roluri pe care le are, legate de indicarea erorilor gramaticale, lingvistice ori de tehnoredactare din proiectele actelor normative, si nicidecum nu mai indeplineste acea sarcina prevazuta de Constitutia Romaniei, de sistematizare, unificare si coordonare a intregii legislatii.

In contextul vitezei extraordinare in care se elaboreaza, promoveaza si se adopta acte normative in aceasta tara, in mod evident calitatea lor e foarte slaba. Guvernul Romaniei se aduna saptamanal si adopta sau aproba zeci de proiecte de acte normative de fiecare data. Asta este principala sa preocupare. Saptamana de saptamana. Uneori chiar si de doua ori intr-o saptamana. Se adopta decizii in cascada, exista un adevarat fluviu decizional. Marea problema este insa aceea ca nimeni, niciodata, nu mai este interesat si nu mai urmareste ce se intampla cu acele decizii dupa ce sunt adoptate. Singurul scop al decidentilor politici din aceasta tara este, in mod exclusiv, acela de a adopta decizii. Atat. Punct. Nimic altceva. Restul nu mai conteaza. A fost adoptata decizia, insemna ca ne-am facut treaba! E buna, e proasta, e aplicabila, e sau nu viabila? Nu mai intereseaza pe nimeni. Important este sa fie luata, sa existe. Atat.

Tot pe site-ul Parlamentului francez gasesc o sectiune intitulata „Rapports sur la mise en application des lois”. La noi nu exista asa ceva. Nu se mai preocupa nimeni de verificarea modului in care sunt puse in aplicare legile. Ar fi si foarte greu la avalansa de acte normative care se revarsa in continuu la noi. Cine sa urmareasca macar, cele aproape 5000 de legi emise in ultimii aproape 10 ani?

In aceste conditii, ideea finala pe care o desprind este ca produsele legislative romanesti sunt la fel de multe, inutile si proaste, precum chinezismele care se vand ieftin in complexul Europa. Este singura comparatie care imi vine in cap.

Voi reveni destul de des, din pacate, cu postari pe aceasta tema. Vreau ca, pe viitor, sa vorbesc si despre unele exemple care sa si evidentieze in concret cele povestite acum.

MAI E PUTIN, MAI E UN PIC / PANA LA MARELE NIMIC

http://www.youtube.com/watch?v=_y1Hy3-qY1c

Artist: Iris
Song: Cei ce vor fi
Album: Iris 1


Mai e putin, mai e un pic
Pana la marele nimic.
Mai e o clipa sau un ceas
Din tot ce-a fost ce-a fost si a mai ramas.

Mai e putin, mai e un pic
Si am sa-ncerc sa ma ridic
Si sa redau iar linistea
Gindului de-a ma-nalta.

Ma intorc si eu in pomi, in flori
In nebunia de culori
Mai e un strop de gind, de vis.
Fara durere si cuvint,
Ma fac o mina de pamint
Cit iei pe deget plasa (?) mea
Ma-ntorc in cei ce vor fi

R:
Cei ce vor fi [x 3]

Mai e un strop de gind, de vis
Si inalt un strigat spre abis
Din inaltimea gindului
Privesc la cei ce vor veni.

Mai e o clipa sau un ceas
Pina la marele popas
Si inalt iar strigatul spre cer
Sa descifrez acest mister.
Misterul este astazi vis
Si drumurile s-au deschis,
Si ne-naltam din nou spre cer.
Fara durere si cuvint,
Ma fac o mina de pamint
Cit iei pe deget plasa (?) mea
Ma-ntorc in cei ce vor fi

R:
(solo chitara)

Strofa 1

R: Cei ce vor fi [x 7]

TABLA DE SAH

Mi se pare că asist la o partida de sah ale carei mutari insa nu le inteleg. Si nu le inteleg poate doar datorita dimensiunii sale neverosmile, pe care o presupun, in conditiile în care piesele de pe tablă par a fi oameni. Ba nu! Nu doar oameni! Grupuri mari de oameni. Cel putin pionii. Pentru ca celelalte piese cred ca sunt individualitati proeminente ale societatii. Proeminente prin vizibilitatea lor publica, nu neaparat prin altceva.

Am ramas total descumpanit de evolutia scenariului generat de mitingul politistilor din ziua de vineri, 24 septembrie. Un miting care se anunta a fi ca oricare altul dintre cele care se petrec in aceste zile cenusii, in care numeroase categorii socio-profesionale isi manifesta nemultumirea fata de regimul de austeritate pe care il traversam, a dus – in final – la schimbarea unui ministru cu mare greutate in Guvern.

Deci, stateau oamenii in Piata Revolutiei si isi scandau lozincile lor acolo, ca toata lumea, cand – ca din senin – un lider sindical incepe sa spuna ceva de Presedinte si ca, daca nu vine acolo intr-o ora, toata lumea va pleca spre Cotroceni. Acu’ mai stiu si eu cate-o boaba despre sistemul istitutional romanesc iar acel lider stie si domnia sa cel putin la fel cat mine, suficient cat sa cunoastem ca, in Romania de azi, Presedintele este ultima dintre institutii care iti poate rezolva problemele. Primul este Guvernul, iar al doilea este Parlamentul (desi ordinea ar trebui sa fie invers, dar poate voi aborda subiectul asta alta data). Ca d-aia se aduna lumea in primul rand la Guvern si la ministere. Ca de acolo trebuie sa vina solutiile. Mai mult, in conditiile in care mitingul fusese organizat la Guvern, si nu la Cotroceni, o data in plus nu am inteles ce e cu acel mesaj ultimativ adresat Presedintelui. Ca, daca totusi, ar fi vrut oamenii sa imparta ceva cu presedintele, atunci ar fi organizat mitingul acolo, nu? Mi se pare ca aspectele astea tin de o logica elementara. Dar totusi ei s-au adunat la Guvern, acolo unde era si firesc, insa au inceput sa zica de Presedinte. Ceva nu se lega deloc in toata povestea asta. Ba mai mult, il chemau acolo, in Piata Victoriei, pana la o anumita ora. Il chemau acolo ca sa ce?! Nu se stie. Ca, daca nu vine, se duc ei la el. Pentru ce? Urma sa vedem...

Asa cum era de asteptat, Presedintele nu a aparut acolo, asa cum a cerut acel domn prin microfon. Imi era evident ca cineva gandise asta cu buna stiinta inainte. Stabilise scenariul. Il vor chema in Piata Victoriei. El nu va veni (logic) ca doar nu e la mana unui grup de guralivi care au chef sa-l vada in momentul ala, acolo unde sunt ei, de parca Presedintele nu ar mai avea alta treaba iar agenda lui e total nerelvanta in raport cu pofta „ad-hoc” a oricui de a-l vedea. Asa stand lucrurile, la indemnul aceluiasi domn, lider de sindicat, grupul s-a pus in miscare catre Cotroceni. Neautorizat. Pazit insa de jandarmi, aflati in cea mai ingrata situatie, din motive care tin de o evidenta ce face inutila explicarea aici.

Au ajuns oamenii la Cotroceni. Aici au inceput sa strige una-alta, chestii mai mult sau mai putin ortodoxe. Unii au inceput sa arunce cu caschetele inspre zidurile palatului. Niste consilieri prezidentiali le-au transmis liderilor ca ceea ce se intampla acolo e ilegal. Si ca Presedintele nu-i poate primi pentru ca nu e in acel sediu si nici in Bucuresti. Asa ca, intr-un tarziu, s-a spart gasca si lumea s-a carat acasa, nu inainte de a-si da din nou intalnire la Cotroceni pe 7 sau 8 octombrie, nu mai retin. Teoretic aici s-a cam incheiat povestea. Un demers care in mod evident nu putea avea nicio finalitate in ceea ce priveste transmiterea mesajelor manifestantilor, nu a avut nicio finalitate. Numai ca lucrurile nu aveau sa se opreasca aici.

Prima reactie a Presedintelui si a Premierului a fost aceea de a refuza prezenta echipajelor politiei rutiere in componenta coloanelor lor oficiale. Motivul? Reactie la comportamentul oamenilor legii care au incalcat legea. Nu sunt de acord ca, de protectia lor să se ocupe cadre ale unei instituţii al cărei personal încalcă legea. In fata unui asemenea gest al liderilor unor institutii atat de importante ale statului – Guvernul si Presedintia – ministrul administratiei si internelor si-a asumat intreaga responsabilitate institutionala si si-a dat demisia. In mai putin de 24 de ore de la demisie, Premierul aparea insotit de politie in coloana oficiala!

Aici este o problema, din punctul meu de vedere. S-a aruncat anatema asupra unei intregi institutii care numara peste 150.000 de oameni, pentru un miting neautorizat al unui grup sindical care, ATENTIE: avea un lider! Nimeni, nicio clipa in tot rastimpul asta, nu a vorbit despre acel lider si despre responsabilitatea lui. Nimeni nu si-a pus problema ca el este responsabil de organizarea actiunii, de deplasarea grupului, de indemnul adresat manifestantilor de a se comporta intr-un fel sau altul. Iar acel lider sindical nu reprezinta institutia din care fac parte acei oameni. Ei reprezinta, intr-adevar, institutia, insa ei s-au comportat ca o masa de oameni, potrivit indemnului liderului lor, si nu ca individualitati distincte, care au decis de capul lor sa se manifeste intr-un anumit fel. Nu era neaparat problema lor daca deplasarea era autorizata sau nu. Cat timp liderul ii indemna sa se deplaseze intr-un anumit loc, lui ii revenea responsabilitatea legalitatii gestului sau. Insa nu! Pe el nu l-a tras nimeni nicio clipa la raspundere. De vina a fost institutia. Si conducerea acesteia despre care Presedintele spunea ca „nu a functionat” in acea zi. Un ministru a fost obligat sa demisioneze pentru ca NISTE angajati ai ministerului sau, membrii de sindicat, s-au supus indemnurilor liderului acelui sindicat de a se manifesta intr-un anumit fel si intr-un anumit loc.

Poate sufar de scenarita, insa mi se pare ca seamana de departe a joc de sah. Nu stiu insa cine sunt jucatorii. Sau, chiar daca as sti, ori daca ii banuiesc macar, nu pot sa ma exprim, pentru ca as fi acuzat ca fac politica si nu am voie. Si, de fapt, nici nu as face politica. Nu fac si nu voi face, pentru ca am inteles de mult timp ce inseamna politica. Ma opresc doar la a relata ceea ce am vazut la televizor iar concluziile si le poate trage fiecare, in sinea lui. Acolo nu poate patrunde nimeni si nu te poate trage nimeni la raspundere pentru ce concluzii tragi si pentru ce rationamente emiti.

Cert este ca jocul nu se termina aici. El continua. Cand, cum? Ramane sa vedem. Si sa intelegem, daca suntem in stare...

FURACIUNEA NESIMTITA

În ce hal de ţară trăim? Mă uit la televizor şi nu-mi vine să cred la ce nivel a ajuns ipocrizia, furăciunea, nesimţirea şi batjocura în ţara asta. Preşedinta Camerei Deputaţilor trece o lege prin Parlament prin fraudarea votului! Într-o sală cu mai puţin de 100 parlamentari prezenti, ea a numarat 158 voturi „pentru”, la vot prin ridicarea mâinii! Şi numără în vreo 2-3 secunde! După ce i se pune fapta în faţă, nici măcar nu neagă, aşa de formă (nu mai spun să-şi ceară scuze) ci răspunde prin a acuza că un partid a părăsit sala după ce a cerut bani pentru vot. Deci nu-şi neagă sau regretă fapta, ci doar şi-o scuză de o manieră senină şi cu o atitudine justiţiară! Aproape că nu am cuvinte care să redea dimensiunea semnificaţiei acestui gest! De fapt, nu mai sunt necesare alte cuvinte. Grozăvia situaţiei, în sine, este atât de mare, încât o creionează în cele mai sugestive culori, fără a mai avea nevoie de vreo altă descriere.

Mă revoltă în ultimul hal un asemenea comportament de cea mai joasă factură, care încalcă toate principiile elementare are regimului parlamentar şi democratic. Pe vremea dictaturii măcar se încerca crearea aparenţei legalităţii şi principialităţii deciziilor care se luau. Acum se adoptă practici dictatoriale pe faţă, fără nici o jenă şi prin călcarea în picioare a Constituţiei României. Paradoxul este că se insistă în această atitudine: după ce fapta a fost semnalată, doamna preşedintă nici măcar nu a catadicsit să reîntoarcă proiectul de lege la vot în Plen. A rămas aşa: o Lege adoptată prin fraudă! Şi nimeni nu are nicio problemă cu asta. Fapta a trecut prea puţin remarcată în percepţia publică iar asta poate doar din cauza unei blazări care pare că ne-a cuprins pe toţi şi care ne lasă fără reacţie în faţa unei asemenea grosolănii şi a abuzului pe care pare că deja ni-l asumăm resemnaţi.

Explicaţia lipsei de reacţie constă în faptul că ne-am obişnuit să fim abuzaţi, batjocoriţi, ignoraţi, desconsideraţi. Ni se întâmplă asta în fiecare zi şi nu mai avem angajamentul necesar să reacţionăm.

Suntem sărăciţi, înfometaţi, împovăraţi de taxe, lăsaţi şomeri de către cei pe care, culmea, noi i-am pus în fruntea noastră, însă pe care îi privim de parcă providenţa i-a adus acolo. Nu reuşim să percepem legătura de cauzalitate între alegerea noastră şi faptul că ei sunt acolo, care ne-ar motiva să-i şi tragem la răspundere pentru ceea ce ei ne fac. O luăm ca pe un dat. Avem senzaţia că, indiferent pe cine şi ce alegem noi, ei sunt în mod fatal acolo, la putere, fără ca noi să putem determina înlăturarea / schimbarea lor. Asta şi pentru că, în nesimţirea lor nemăsurată, ne arată cu degetul tot pe noi, cei care i-am ales, pentru dezastrul incapacităţii lor de a guverna şi pentru rezultatul furăciunii fără de limite pe care ei o practică. Noi suntem de vină pentru că suntem prea mulţi angajaţi la stat, noi suntem de vină pentru că avem salarii şi pensii. Suntem vinovaţi pentru că existăm şi pentru că suntem plătiţi aşa cum scrie în nişte legi pe care însă uită că tot ei le-au dat. Deci noi trebuie să fim pedepsiţi pentru vina pe care o avem de a exista, de a munci şi de a fi plătiţi pentru că muncim. Noi suntem de vină pentru ineficienţa unui aparat administrativ public creat de ei. Noi suntem de vină pentru inexistenţa mecanismelor economice eficiente pe care ei nu le-au creat niciodată. În viziunea lor, noi suntem de vină pentru ceea ce ei nu au fost şi nu vor fi niciodată în stare să facă bun în ţara asta. Şi pentru că nu-i lăsăm în pace, în furăciunea lor, pe care o merită că doar d-aia i-am ales şi i-am pus la putere!

Îmi vine să vomit în faţa unei asemenea situaţii emblematice pentru clasa politică actuală a României. Acesta este felul în care înţeleg ei să exercite această putere publică, fundamentată pe principii constituţionale şi democratice în anul 2010, într-un stat membru al Uniunii Europene!

DESPRE TIMP.....

“Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.”

PETRE ŢUŢEA

Acestea sunt cuvintele unui mare român creştin şi cuprind în ele multă încărcătură de spiritualitate creştină. Numai că această idee, acest principiu sau regulă îmi ridică o serie de semne de întrebare, cum ar fi: Ce atitudine ar trebui să adopt când altcineva este interesat de trecutul meu? Care ar trebui să fie preocuparea mea faţă de trecutul altora?

Este ştiut că fiecare om îşi defineşte personalitatea prin faptele sale. Or, întotdeauna aceste fapte sunt plasate în trecut, la momentul evaluării de către un terţ. Pentru a cunoaşte un om, în cel mai fericit caz trebuie să fii martorul faptelor lui. Iar la momentul la care tragi o linie şi faci o evaluare, toate acele fapte se vor fi petrecut în trecut. Automat te raportezi la acel trecut. Şi totuşi, cum poţi spune, precum Ţuţea, „nu mă interesează trecutul”? Dar cum poţi spune asta cuiva care chiar este interesat de trecutul tău şi căruia îi datorezi suficient respect încât să nu-i poţi refuza un răspuns?

Pe de altă parte, cine este acel „altcineva” care să aibă dreptul să te judece prin prisma acelor fapte? Pentru că numai Unul Dumnezeu are abilitarea de a judeca faptele oamenilor. Este adevărat că faptele trecutului determină portretul fiinţei prezente, însă relevant este felul în care este aceasta, şi nu faptele prin care a ajuns astfel, mai ales că aceeaşi faptă poate influenţa diferit două persoane distincte.

Aşadar, nici pe mine nu ar trebui să mă intereseze faptele trecutului persoanelor cu care intru în contact, pentru a nu le eticheta înainte de a avea ocazia să le cunosc în mod direct şi nemijlocit, prin propriile mele percepţii care ar putea fi deformate dacă o apreciez în funcţie de trecutul său. Ca să nu mai spun că, oricum, nu am dreptul să o judec, nici măcar pentru faptele cu care sunt contemporan. Omul este creaţia lui Dumnezeu. Cine sunt eu ca să judec Creaţia lui Dumnezeu? Adică să judec faptele lui Dumnezeu! Ceea ce El a creat. E aberant!

Principiul acesta, enunţat de Ţuţea, este invocat, de altfel şi în a 10-a rugăciune a dimineţii, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Izbăveşte-mă de multe rele şi aduceri aminte, de năravuri...”

De aceea trebuie să ne rupem de trecut: pentru a ne înnoi în permanenţă. Pentru a ne lepăda în permanenţă de tot răul pe care l-am făcut în tot trecutul nostru. Pentru a fi suficient de pregătiţi să primim în noi binecuvântarea trăirii clipei prezente, simţirea fiinţei, simţirea dumnezeirii. Ancorarea exclusiv în prezent este, cred, condiţia fundamentală a manifestării libertăţii. Nu pot fi liber dacă sunt înlănţuit de trecut. Nu mai trăiesc prezentul, adică nu mai trăiesc. Pentru că viaţa, trăirea, nu pot aparţine decât exclusiv prezentului, adică acelui timp în care se manifestă. Spune tot Ţuţea: „Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.” Ce înseamnă „imaginea cimitirului”? Păi este exact opusul trăirii. Dacă renunţi la prezent şi te cramponezi de trecerea timpului, de ceea ce a fost şi ceea ce va fi, în mod natural apare obsesia „imaginii cimitirului”. Pentru că ce altceva este moartea, decât lipsa vieţii? Tot astfel precum răul nu este altceva decât numai lipsa binelui. Renunţ la a percepe prezentul, adică trăirea, viaţa, în mod natural mi se va dezvălui nefiinţa. Aceasta este, cred, cheia afirmaţiei lui Ţuţea.

De ce nu vorbeşte el despre viitor? De ce se referă doar la trecut? Pentru că viitorul însuşi – de fapt imaginea pe care ne-o creăm despre el – nu este decât tot o reflectare a faptelor trecutului. Este ceea ce ne închipuim noi că va succede trecutului. Tot în trecut ne ducem cu mintea atunci când încercăm să proiectăm viitorul. Ţuţea, când spune că nu-l interesează trecutul, spune – de fapt – în cel mai explicit mod cu putinţă că nu-l interesează nimic altceva în afară de prezent. Adică nici trecutul, nici viitorul, ci doar ceea ce este şi se întâmplă acum. Iată cât de simplu şi de frumos, dar şi de direct o spune. Cât de tâmpit eram când mă lăsam impresionat de sutele de pagini scrise de Rajneesh care, prin sute de mii de cuvinte încerca să spună exact acelaşi lucru, însă prin modalităţi mult mai defectuoase şi menite să te îndemne la nesupunere şi anarhie.