Exercitiu de imaginatie - partea a 2-a

    Bag seama ca subiectul nu prea a starnit interesul. Exista o singura reactie exprimata. Poate si pentru ca a fost destul de greu de intuit motivul pentru care propun un asemenea exercitiu. Iar motivul este, in opinia mea, unul cat se poate de serios. V-am propus sa va imaginati o anumita situatie pentru ca, in final, adica acum, sa va dau o veste proasta si care nu este vreo nascocire de-a mea: traim, in continuare, intr-o tara in genul celei descrise de mine. Poate prea putin stiu, dar exista in Romania zilelor noastre, o lege (Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 31 din anul 2002) care spune ca Negarea, contestarea, [...], prin orice mijloace, in public, a... (ceva; nu spun ce, ca nu asta are relevanta)... ori a efectelor acestuia se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani..."
    Deci ea, legea, prevederea legala, imi interzice mie, cetateanul unui "stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme..." (am citat din articolul 1 al Constitutiei Romaniei), asadar imi interzice mie sa-mi exprim liber, pe strada, sau pe un blog (de ce nu? ca tot spatiu public este si aici), o opinie, propria mea opinie, daca ea este in sensul de a nega sau contesta faptul ca X lucru s-a intamplat. Imi interzice dreptul meu de a-mi exprima o opinie. Daca mai iau in calcul si faptul ca X-ul reprezinta un eveniment trecut, o situatie care nu mi-a fost contemporana si despre care aflu din relatarile unor autori de lucrari istorice sau de altfel, adica o situatie ale carei detalii nu le pot cunoaste decat pe baza perceptiilor subiective ale unor omi si oame, redate in maniera pe care ei au crezut-o de cuviinta, incep sa-mi pun problema in ce fel de lume traiesc.
    Sa luam un exemplu. Sa zicem ca tu, cititorule, esti un cetatean sau o cetateana, caruia/careia eu vin si-i spun ca acum, nu stiu..., ca niste ani in urma, cand inca tu nu te nascusesi, niste oameni s-au purtat urat cu niste alti oameni. Iti arat niste poze si niste documente care spun acelasi lucru, despre care tot eu iti spun ca sunt autentice. Stii ce se intampla daca tu indraznesti ca, dupa aceea, sa spui, pe strada fiind: "Naaa! Nu pot sa cred ca s-a intamplat asa!"? Ori, mai rau, te trezesti spunand "Pleaca, ma, d-aici cu facaturile tale, ca nu sunt decat baliverne!" Stii ce se intampla? Vin poterasii si te iau. Si faci puscarie.

    Sau alta ipoteza: Dupa ce vin eu si iti spun cele de mai sus, mai vine altul care iti spune ca nu s-a intamplat asa cum am zis eu. Poate ca iti aduce si ala poze si documente care ii sustin afirmatiile. Ce trebuie sa faci tu? Sa ma crezi pe mine. Sau, indiferent de ceea ce crezi, tu in public nu ai voie sa spui ca ala are dreptate iar eu am mintit. Nuuuu! Ai voie sa afirmi numai invers: ca eu am dreptate si ala e un falsificator nenorocit. Nu conteaza ale cui dovezi sunt mai convingatoare, tu nu ai voie sa-i dai lui dreptate.
    Intelegi cum sta treaba? Intelegi ca asta scrie intr-o lege a Romaniei de acum? Intelegi in cel fel de democratie traim?

Exercitiu de imaginatie - prima parte

    Celor un... sau poate 2 (sunt optimist)?.... ori 3 (sunt extrem de optimist)?... sau poate chiar 4 (cred ca trebuie sa ma duc sa ma culc! am luat-o razna!)?... vizitatori ai acestui blog, va propun un exercitiu de imaginatie. Unul destul de complex, dar cred ca, totusi, merita. Mai intai, sper ca voi, extrem de putinii vizitatori, sa fi prins macar un pic din perioada anterioara revolutiei din 1989, pentru ca, altfel, va fi destul de dificil de imaginat...

    Va mai amintiti de acele vremuri in care aveam atat de putine libertati?  In care nu aveam voie sa spunem ceea ce vrem, in care totul era cenzurat si nimic nu ajungea la noi decat in forma dorita de Partid? Deformau totul, inclusiv realitatea inconjuratoare. Ne povesteau de bunastarea poporului care era mort de foame si inghetat de frig. Faceau totul ca sa ne convinga de altceva decat ceea ce era in realitate. incercau sa ne convinga de ceea ce vroiau ei sa credem. Ceea ce mi se pare mai grav, este ca incercau sa deformeze inclusiv istoria. Incercau sa-si construiasca propria lor istorie, pe care ne obligau sa o credem. Ne-o indesau pe gat, la scoala, la televizor, in ziare...pretutindeni. Nu auzeam decat ca socialismul/comunismul era cea mai inalta treapta a evolutiei civilizatiei, nu auzeam decat de faptele de eroism ale comunistilor de la nasterea acelei ideologii si pana la infrangerea imperialismului burghezo-mosieresc din spatiul est-european. Deformau istoria astfel incat sa ne faca sa credem ca socialistii erau salvatorii umanitatii iar capitalismul era parazitar sau era o plaga a omenirii. Luma capitalista era denumita "lagarul imperialist". Nicaieri nu se vorbea de atrocitatile comise de securitate intre 1950 si 1968, in centrele de reeducare prin munca - adevarate lagare comparabile cu cele naziste - in care au fost inchise zeci sau sute de mii de oameni (numarul lor exact nu se va sti niciodata pentru ca nu au existat niciun fel de evidente, in prezent existand doar unele documente prin arhivele fostei securitati, in care sunt mentionate, uneori accidental, cifre de ordinul zecilor de mii de persoane care incepand cu 1968 au inceput sa fie eliberate pentru ca insesi autoritatile de la acea vreme incepusera sa-si puna problema justificarii acelor abuzuri). 

    Pentru a-si asigura eficienta procesului de inoculare in constiinta maselor, a unei istorii deformate, nu aveam acces la alte surse de informare, acestea fiind cenzurate sau interzise. Iar daca, totusi, accesam alte surse, eram pedepsiti. Mai mult, nu aveam voie sa punem la indoiala informatiile pe care ni le ofereau ei despre istoria pe care ne-o furnizau si nu aveam voie sa nu consideram ca fiind autentice documentele si marturiile pe care ni le prezentau ei ca dovezi ale faptelor si evenimentelor istorice pe care ni le serveau. Nu aveam voie sa ne exprimam, cumva, alte opinii, nu aveam voie sa punem sub semnul intrebarii, sa contestam sau sa negam nimic din ceea ce ni se prezenta ca fiind adevar istoric. Ne erau ingradite, astfel libertatea gandirii si libertatea de exprimare. 

    Asta mi se pare cumplit. Nu aveam voie sa ne exprimam propriile opinii, pareri, concluzii, daca intrau in contradictie cu adevarurile servite de ei, de-a gata. Nu aveam voie sa punem la indoiala acele adevaruri. Nu aveam voie sa le contestam. 

    Decembrie 1989 a insemnat, in primul rand, descatusarea gurilor. Libertatea cuvantului. Din acel moment, am inceput sa avem voie sa vorbim, sa ne dam cu parerea, sa ne exprimam opiniile, sa punem intrebari (chiar daca nu primim, intotdeauna, raspunsuri), sa punem sub semnul intrebarii, sa negam, sa afirmam. Poate ca nici acum nu avem acces la orice sursa de informatie ne dorim. Poate ca si acum ne sunt cenzurate unele informatii. Dar avem dreptul, nu-i asa?, sa contestam sau sa nu fim de acord cu ceea ce ni se ofera. Nu? Putem sa iesim pe strada si sa spunem: "noi NU CREDEM ca, ceea ce s-a intamplat in 1989 a fost o Revolutie. Noi credem ca a fost o lovitura de stat!" Pot sa am orice opinie si mi-o pot exprima liber, nu? Ca si pentru asta s-a murit in 1989. Inclusiv pentru asta a iesit lumea in strada atunci. A fost prima libertate manifestata de oameni in acele zile. Au inceput sa nege si sa conteste. Sa-si exprime opinia. Sa nu fie de acord. Sa-si spuna propria opinie.

    Blogul este, in viziunea mea, un canal de manifestare a dreptului la libera exprimare. Eu asa il vad. Acest mediu este accesat, in primul rand, de oameni care vor sa isi exprime liber opiniile. Bine, or mai fi si manipulatorii, incitatorii, etc. Dar, pana la urma, si aceia uzeaza de acelasi drept. Fiecare dintre cei care vin aici, exprima ceva. Cei de buna credinta sunt, cu siguranta, oameni in a caror ierarhie de valori, libertatea de exprimare ocupa printre primele locuri. Asa ca aici mi se pare cel mai potrivit sa propun acest exercitiu de imaginatie:

    Imaginati-va ca, printr-o "minune", dreptul la libera exprimare a disparut! Nu mai aveti voie sa spuneti chiar tot ce ganditi, tot ce credeti. Imaginati-va ca, exact ca pe vremea despre care vorbeam mai sus, anumite adevaruri va sunt servite de-a gata iar voi nu aveti voie sa va exprimati in sensul de a le pune la indoiala, de a le nega sau de a le contesta. E o chestiune de principiu aici. Imaginati-va, deci, ca traiti intr-o astfel de tara, in care, daca te exprimi in sensul de a pune anumite lucruri la indoiala (atentie, nu toate lucrurile, ci doar unele - spuneam ca e o chestiune de principiu), iti risti libertatea. Vin autoritatile, te leaga si... nu stiu! Iti fac ceva rau. In mod legal. Ce ati zice daca s-ar intampla acum asta? Cum ati reactiona? Ce atitudine ati avea, in conditiile nivelului propriu de valorizare al libertatii de exprimare? 

    Astept opiniile voastre. Daca vor fi. Vom comenta pe urma, impreuna.....

Democratia la romani

    Citesc pe Wikipedia:

"Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanța între stat și societate este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața particulară a fiecărui cetațean (s.m.). Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.

În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare. Comunismul, de extremă stângă, se baza pe ideea socială de egalitarism: toți trebuiau să fie „egali”. De extremă dreapta este nazismul care, în expasiune teritorială, susținea că fiecare națiune trebuie să se formeze dintr-o rasă pură, ariană, numai din oameni ce aparțin aceleiași rase – un factor ce a stat la baza holocaustului. În aceeași ideologie se susține că fiecare rasă are la bază puterea militară.

Raymond Aron a definit totalitarismul astfel:

1. Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui partid monopolul activității politice.

2. Partidul care are monopolul este animat de, sau înarmat cu, o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută și care, pe cale de consecință, devine adevărul oficial al Statului.

3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul își rezervă, la rândul său, un dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță, și monopolul mijloacelor de convingere (s.m.). Toate mijloacele de comunicare - radioul, televiziunea, presa - sunt dirijate și comandate de Stat și de reprezentanții acestuia.

4. Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt supuse Statului și devin, într-un fel, o parte a Statului însuși. Și, cum Statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activităților economice și profesionale "poartă culoarea" adevărului oficial.

5. Toate fiind activități de Stat, și orice activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă într-o activitate economică sau profesională devine, în același timp, o greșeală ideologică. De unde, pe linia de sosire, se constată o politizare și o transfigurare ideologică a tuturor greșelilor pe care este posibil să le facă indivizii și, în concluzie, o teroare în același timp polițistă și ideologică. (...) Fenomenul este perfect atunci când toate aceste elemente sunt reunite și îndeplinite în întregime."

    Puterea intrupata in stat... patrunde pana si in viata particulara a fiecarui cetatean.... 

    Am decis sa reunut, pe acest blog, la articolele avand caracter juridic sau din domeniu juridic, urmand ca toate acestea sa le postez de acum incolo pe blogul PerpLex care este dedicat pentru asa ceva. Deci nu voi trata subiectul de mai sus, aici, din perspectiva juridica, ci pur umana. 

    Desi au trecut 20 de ani de la Revolutia din 1989, am o senzatie de deja-vu, cu toate ca eu, la ora aceea, aveam doar 15 ani. Unele amintiri, in special la nivel de senzatii, le mai pastrez inca. Si una dintre acele senzatii ramase in amintire este cea legata de teama de a spune cu voce tare chiar tot ce gandesc. Eram mic si ai mei ma educau sa-mi tin gura. Sa nu spun bancuri cu ceausescu in public, sau mascari la adresa lui, a partidului sau a regimului, daca este multa lume in jur "ca nu se stie cine te mai aude si ce se mai intampla pe urma". Si la telefon sa am grija ce vorbesc. Se temeau si nu pot sa-i condamn pentru asta. Toata lumea se temea. Securitatea era peste tot iar  repercursiunile puteau fi dintre cele mai neasteptate.

    Am stat si m-am gandit: de la ce dracu imi revine in ultimul timp, din ce in ce mai des, acea senzatie? E democratie, traim intr-un regim pentru care acum 20 de ani au murit oameni la revolutie! D-aia au murit, ca sa nu ne mai fie teama, sa vorbim liber, sa ne manifestam liber, sa nu ne mai temem de regim. Regimul sa nu mai fie opresiv. Sa nu se mai amestece in vietile noastre si sa nu ne mai dicteze nimic. Si trag nadejdea ca toate acele tzeluri s-au indeplinit. Si atunci? Incep sa imbatranesc? Sa ma senilizez? Sa dau in mintea copilului care am fost acum peste 20 de ani?

    Am stat, m-am calmat, am respirat adanc, m-am concentrat ca un yoghin care nu am fost si nu am sa devin niciodata, si am avut o revelatie. Din adancurile tenebroase ale subconstientului meu a erupt catre suprafata cuvantul magic: STENOGRAME. E un cuvant pe care il aud din ce in ce mai des, odata cu trecerea timpului. Imi e greu sa identific, in timp, momentul in care a inceput el sa se manifeste in spatiul public de la noi, dar e de data relativ recenta. Insa, treptat, s-a inmultit utilizarea lui in media. Am dat cautare pe Google dupa "stenograme". M-am speriat. Cred ca e o moda, se poarta acum, e in trend sau cum s-o mai zice. Este fluturat peste tot insa nu reusisem sa constientizez destul de bine acest lucru. Luat cu treaba, nestand toata-ziua-buna-ziua in fata televizorului sau a ziarelor, imi rasuna frecvent in urechi, totusi, precum ticaitul unui ceas pe care nu-l mai bagi in seama atunci cand te obisnuiesti cu el, dar care iti masoara timpul undeva, in interiorul creierului, astfel ca te simti derutat atunci cand nu-l mai auzi, pentru ca ti se pare ca nu mai ai notiunea timpului. 

    Dupa ce m-am dumirit in legatura cu faptul ca "stenograme" este un termen care, in acceptiunea actuala, denota transcrierea convorbirilor telefonice ale unor personaje mai mult sau mai putin vizibile in spatiul public, am mers cu rationamentul mai departe: de ce imi genereaza mie o asemenea emotie acest cuvant? Ca poate imi asculta si mie cineva telefonul? Poate ma inregistreaza si pe mine cineva? Si ce? Ma stiu "curat la trup, curat la suflet", nu au cu ce sa ma agate, nu au de ce sa se ia de mine... si atunci? Atunci... si abia acum am inteles. Problema nu este daca sunt eu curat sau murdar. Nu! Problema e ca Ei pot patrunde foarte usor in viata mea, in intimitatea mea. Ei imi pot asculta convorbirile mele private, Ei ma pot inregistra. Poate vorbesc cu sotia mea chestii intime, poate vorbesc cu parintii mei, poate mi se confeseaza cineva sau, mai rau, eu ma confesez cuiva. Poate imi descarc sufletul. Poate spun chestii care tin de o intimitate sacra pentru mine. Iar Ei ma asculta. Ei inregistreaza ceea ce spun. Si transpun in stenograme. Iar, mai departe, intr-un context pe care nu-l pot banui, ca nu stiu ce-mi rezerva, in continuare, viata asta pe care o traiesc, Ei vor veni sa-mi puna in fata propriile mele vorbe care redau gandurile mele intime, pentru... nu stiu pentru ce. Poate pentru a-si bate joc de mine. Pentru a rade de mine. Sau pentru a ma santaja. Sau poate imi gasesc toate acelea redate intr-un ziar, ori la un radio sau la un televizor. Sau pe un afis pe strada. Sau nu stiu unde si cum. Dar nici nu conteaza. tot ce conteaza, tot ce imi fute creierul acum, e ca traim intr-o tara in care este posibil ca niste Ei, din niste motive care - cu siguranta ca nu au nicio legatura cu ceea ce le spune legea ca au voie sa faca (dar am spus ca nu voi mai avea, aici, abordari juridice), niste Ei s-ar putea sa ma asculte, sa ma inregistreze, sa stea dupa curul meu sa vada ce si cu cine vorbesc. 

    Puterea intrupata in stat... patrunde pana si in viata particulara a fiecarui cetatean.... asta este un semn de totalitarism. Comunismul a fost un regim totalitar. "Puterea intrupata in stat" sunt Ei. Pentru ca numai organele Puterii Statului pot, in ziua de azi, sa faca acest lucru. Ceea ce este normal. Dar ceea ce nu este normal, este ca Ei uzeaza de aceasta putere nu pentru a aplica legea, ci pentru a terfeli oameni, pentru a-i santaja, pentru a manipula opinia publica. Ei ma pot inregistra daca fac o fapta prevazuta de legea penala. Si pot utiliza ceea ce inregistreaza doar ca sa demonstreze IN FATA INSTANTEI DE JUDECATA ca am facut acea fapta. ATAT!!! Dar nu, Ei, nu fac asta. Sau nu fac doar asta. Nu! Fac o mizerie care face deliciul presei, ei transforma stenogramele in subiect de talk-show, in subiect de tabloide. Si, in felul acesta, intra cu picioarele lor murdare in viata particulara a fiecarui cetatean dintre cei care se trezesc in aceasta postura. Si, in plus, nu inregistreaza numai ceea ce are legatura cu probarea vreunei fapte penale. Au facut proba ca inregistreaza ORICE si arunca in media tot ceea ce au Ei chef din ceea ce inregistreaza. 

    Am capatat 20 de ani de "experienta democratica", pentru a ne indrepta spre ceea ce a scos in strada, in 1989, milioane de oameni. Adica spre totalitarism. Cum naiba suntem in stare de asa ceva? Ni s-a impregnat genetic acel comportament? Nu putem sa ne debarasam de abuzul de putere? S-a schimbat, totusi, o generatie. Ba chiar aproape 2. Devenisem, parca, liberi. Ne democratizasem. Ce naiba de democratie este asta in care se intampla asa ceva iar lumea nici macar nu se mai revolta? Ba mai mult: se distreaza. Asta face rating, vinde presa, anima opinia publica. 

    Inventam noi un nou tip de democratie, autohtona: democratia totalitara. Ba nu! Invers, cred. Totalitarismul democratic. In care puterea se alege in mod democratic, dar se manifesta totalitar. Ca daca tot merge si lumea inghite asta... niste Ei de ce sa nu o faca?

Tabla de sah 2

Pe 29 septembrie, scriam un articol pe acest blog, intitulat "TABLA DE SAH", in finalul caruia scriam:  "Cert este ca jocul nu se termina aici. El continua. Cand, cum? Ramane sa vedem. Si sa intelegem, daca suntem in stare..."

Citeam azi un articol pe Mediafax, pe tema care a facut obiectul postarii mele de referinta. Nu vreau sa spun decat ca mi-a relevat cine este unul dintre jucatori. 

Stiu ca pozez iar intr-un jalnic vanator de teorii ale conspiratiei, de aceea nici nu mai continui cu alte detalii ale opiniei mele pe acest subiect. In definitiv, am acest drept. Am dreptul sa cred si sa gandesc ce vreau. Sa mi se para orice. Sa-mi imaginez orice poate produce mintea mea. Pana la urma, nu-mi propun sa sugerez nimic si nici sa induc cuiva vreo idee.