MAI E PUTIN, MAI E UN PIC / PANA LA MARELE NIMIC

http://www.youtube.com/watch?v=_y1Hy3-qY1c

Artist: Iris
Song: Cei ce vor fi
Album: Iris 1


Mai e putin, mai e un pic
Pana la marele nimic.
Mai e o clipa sau un ceas
Din tot ce-a fost ce-a fost si a mai ramas.

Mai e putin, mai e un pic
Si am sa-ncerc sa ma ridic
Si sa redau iar linistea
Gindului de-a ma-nalta.

Ma intorc si eu in pomi, in flori
In nebunia de culori
Mai e un strop de gind, de vis.
Fara durere si cuvint,
Ma fac o mina de pamint
Cit iei pe deget plasa (?) mea
Ma-ntorc in cei ce vor fi

R:
Cei ce vor fi [x 3]

Mai e un strop de gind, de vis
Si inalt un strigat spre abis
Din inaltimea gindului
Privesc la cei ce vor veni.

Mai e o clipa sau un ceas
Pina la marele popas
Si inalt iar strigatul spre cer
Sa descifrez acest mister.
Misterul este astazi vis
Si drumurile s-au deschis,
Si ne-naltam din nou spre cer.
Fara durere si cuvint,
Ma fac o mina de pamint
Cit iei pe deget plasa (?) mea
Ma-ntorc in cei ce vor fi

R:
(solo chitara)

Strofa 1

R: Cei ce vor fi [x 7]

TABLA DE SAH

Mi se pare că asist la o partida de sah ale carei mutari insa nu le inteleg. Si nu le inteleg poate doar datorita dimensiunii sale neverosmile, pe care o presupun, in conditiile în care piesele de pe tablă par a fi oameni. Ba nu! Nu doar oameni! Grupuri mari de oameni. Cel putin pionii. Pentru ca celelalte piese cred ca sunt individualitati proeminente ale societatii. Proeminente prin vizibilitatea lor publica, nu neaparat prin altceva.

Am ramas total descumpanit de evolutia scenariului generat de mitingul politistilor din ziua de vineri, 24 septembrie. Un miting care se anunta a fi ca oricare altul dintre cele care se petrec in aceste zile cenusii, in care numeroase categorii socio-profesionale isi manifesta nemultumirea fata de regimul de austeritate pe care il traversam, a dus – in final – la schimbarea unui ministru cu mare greutate in Guvern.

Deci, stateau oamenii in Piata Revolutiei si isi scandau lozincile lor acolo, ca toata lumea, cand – ca din senin – un lider sindical incepe sa spuna ceva de Presedinte si ca, daca nu vine acolo intr-o ora, toata lumea va pleca spre Cotroceni. Acu’ mai stiu si eu cate-o boaba despre sistemul istitutional romanesc iar acel lider stie si domnia sa cel putin la fel cat mine, suficient cat sa cunoastem ca, in Romania de azi, Presedintele este ultima dintre institutii care iti poate rezolva problemele. Primul este Guvernul, iar al doilea este Parlamentul (desi ordinea ar trebui sa fie invers, dar poate voi aborda subiectul asta alta data). Ca d-aia se aduna lumea in primul rand la Guvern si la ministere. Ca de acolo trebuie sa vina solutiile. Mai mult, in conditiile in care mitingul fusese organizat la Guvern, si nu la Cotroceni, o data in plus nu am inteles ce e cu acel mesaj ultimativ adresat Presedintelui. Ca, daca totusi, ar fi vrut oamenii sa imparta ceva cu presedintele, atunci ar fi organizat mitingul acolo, nu? Mi se pare ca aspectele astea tin de o logica elementara. Dar totusi ei s-au adunat la Guvern, acolo unde era si firesc, insa au inceput sa zica de Presedinte. Ceva nu se lega deloc in toata povestea asta. Ba mai mult, il chemau acolo, in Piata Victoriei, pana la o anumita ora. Il chemau acolo ca sa ce?! Nu se stie. Ca, daca nu vine, se duc ei la el. Pentru ce? Urma sa vedem...

Asa cum era de asteptat, Presedintele nu a aparut acolo, asa cum a cerut acel domn prin microfon. Imi era evident ca cineva gandise asta cu buna stiinta inainte. Stabilise scenariul. Il vor chema in Piata Victoriei. El nu va veni (logic) ca doar nu e la mana unui grup de guralivi care au chef sa-l vada in momentul ala, acolo unde sunt ei, de parca Presedintele nu ar mai avea alta treaba iar agenda lui e total nerelvanta in raport cu pofta „ad-hoc” a oricui de a-l vedea. Asa stand lucrurile, la indemnul aceluiasi domn, lider de sindicat, grupul s-a pus in miscare catre Cotroceni. Neautorizat. Pazit insa de jandarmi, aflati in cea mai ingrata situatie, din motive care tin de o evidenta ce face inutila explicarea aici.

Au ajuns oamenii la Cotroceni. Aici au inceput sa strige una-alta, chestii mai mult sau mai putin ortodoxe. Unii au inceput sa arunce cu caschetele inspre zidurile palatului. Niste consilieri prezidentiali le-au transmis liderilor ca ceea ce se intampla acolo e ilegal. Si ca Presedintele nu-i poate primi pentru ca nu e in acel sediu si nici in Bucuresti. Asa ca, intr-un tarziu, s-a spart gasca si lumea s-a carat acasa, nu inainte de a-si da din nou intalnire la Cotroceni pe 7 sau 8 octombrie, nu mai retin. Teoretic aici s-a cam incheiat povestea. Un demers care in mod evident nu putea avea nicio finalitate in ceea ce priveste transmiterea mesajelor manifestantilor, nu a avut nicio finalitate. Numai ca lucrurile nu aveau sa se opreasca aici.

Prima reactie a Presedintelui si a Premierului a fost aceea de a refuza prezenta echipajelor politiei rutiere in componenta coloanelor lor oficiale. Motivul? Reactie la comportamentul oamenilor legii care au incalcat legea. Nu sunt de acord ca, de protectia lor să se ocupe cadre ale unei instituţii al cărei personal încalcă legea. In fata unui asemenea gest al liderilor unor institutii atat de importante ale statului – Guvernul si Presedintia – ministrul administratiei si internelor si-a asumat intreaga responsabilitate institutionala si si-a dat demisia. In mai putin de 24 de ore de la demisie, Premierul aparea insotit de politie in coloana oficiala!

Aici este o problema, din punctul meu de vedere. S-a aruncat anatema asupra unei intregi institutii care numara peste 150.000 de oameni, pentru un miting neautorizat al unui grup sindical care, ATENTIE: avea un lider! Nimeni, nicio clipa in tot rastimpul asta, nu a vorbit despre acel lider si despre responsabilitatea lui. Nimeni nu si-a pus problema ca el este responsabil de organizarea actiunii, de deplasarea grupului, de indemnul adresat manifestantilor de a se comporta intr-un fel sau altul. Iar acel lider sindical nu reprezinta institutia din care fac parte acei oameni. Ei reprezinta, intr-adevar, institutia, insa ei s-au comportat ca o masa de oameni, potrivit indemnului liderului lor, si nu ca individualitati distincte, care au decis de capul lor sa se manifeste intr-un anumit fel. Nu era neaparat problema lor daca deplasarea era autorizata sau nu. Cat timp liderul ii indemna sa se deplaseze intr-un anumit loc, lui ii revenea responsabilitatea legalitatii gestului sau. Insa nu! Pe el nu l-a tras nimeni nicio clipa la raspundere. De vina a fost institutia. Si conducerea acesteia despre care Presedintele spunea ca „nu a functionat” in acea zi. Un ministru a fost obligat sa demisioneze pentru ca NISTE angajati ai ministerului sau, membrii de sindicat, s-au supus indemnurilor liderului acelui sindicat de a se manifesta intr-un anumit fel si intr-un anumit loc.

Poate sufar de scenarita, insa mi se pare ca seamana de departe a joc de sah. Nu stiu insa cine sunt jucatorii. Sau, chiar daca as sti, ori daca ii banuiesc macar, nu pot sa ma exprim, pentru ca as fi acuzat ca fac politica si nu am voie. Si, de fapt, nici nu as face politica. Nu fac si nu voi face, pentru ca am inteles de mult timp ce inseamna politica. Ma opresc doar la a relata ceea ce am vazut la televizor iar concluziile si le poate trage fiecare, in sinea lui. Acolo nu poate patrunde nimeni si nu te poate trage nimeni la raspundere pentru ce concluzii tragi si pentru ce rationamente emiti.

Cert este ca jocul nu se termina aici. El continua. Cand, cum? Ramane sa vedem. Si sa intelegem, daca suntem in stare...

FURACIUNEA NESIMTITA

În ce hal de ţară trăim? Mă uit la televizor şi nu-mi vine să cred la ce nivel a ajuns ipocrizia, furăciunea, nesimţirea şi batjocura în ţara asta. Preşedinta Camerei Deputaţilor trece o lege prin Parlament prin fraudarea votului! Într-o sală cu mai puţin de 100 parlamentari prezenti, ea a numarat 158 voturi „pentru”, la vot prin ridicarea mâinii! Şi numără în vreo 2-3 secunde! După ce i se pune fapta în faţă, nici măcar nu neagă, aşa de formă (nu mai spun să-şi ceară scuze) ci răspunde prin a acuza că un partid a părăsit sala după ce a cerut bani pentru vot. Deci nu-şi neagă sau regretă fapta, ci doar şi-o scuză de o manieră senină şi cu o atitudine justiţiară! Aproape că nu am cuvinte care să redea dimensiunea semnificaţiei acestui gest! De fapt, nu mai sunt necesare alte cuvinte. Grozăvia situaţiei, în sine, este atât de mare, încât o creionează în cele mai sugestive culori, fără a mai avea nevoie de vreo altă descriere.

Mă revoltă în ultimul hal un asemenea comportament de cea mai joasă factură, care încalcă toate principiile elementare are regimului parlamentar şi democratic. Pe vremea dictaturii măcar se încerca crearea aparenţei legalităţii şi principialităţii deciziilor care se luau. Acum se adoptă practici dictatoriale pe faţă, fără nici o jenă şi prin călcarea în picioare a Constituţiei României. Paradoxul este că se insistă în această atitudine: după ce fapta a fost semnalată, doamna preşedintă nici măcar nu a catadicsit să reîntoarcă proiectul de lege la vot în Plen. A rămas aşa: o Lege adoptată prin fraudă! Şi nimeni nu are nicio problemă cu asta. Fapta a trecut prea puţin remarcată în percepţia publică iar asta poate doar din cauza unei blazări care pare că ne-a cuprins pe toţi şi care ne lasă fără reacţie în faţa unei asemenea grosolănii şi a abuzului pe care pare că deja ni-l asumăm resemnaţi.

Explicaţia lipsei de reacţie constă în faptul că ne-am obişnuit să fim abuzaţi, batjocoriţi, ignoraţi, desconsideraţi. Ni se întâmplă asta în fiecare zi şi nu mai avem angajamentul necesar să reacţionăm.

Suntem sărăciţi, înfometaţi, împovăraţi de taxe, lăsaţi şomeri de către cei pe care, culmea, noi i-am pus în fruntea noastră, însă pe care îi privim de parcă providenţa i-a adus acolo. Nu reuşim să percepem legătura de cauzalitate între alegerea noastră şi faptul că ei sunt acolo, care ne-ar motiva să-i şi tragem la răspundere pentru ceea ce ei ne fac. O luăm ca pe un dat. Avem senzaţia că, indiferent pe cine şi ce alegem noi, ei sunt în mod fatal acolo, la putere, fără ca noi să putem determina înlăturarea / schimbarea lor. Asta şi pentru că, în nesimţirea lor nemăsurată, ne arată cu degetul tot pe noi, cei care i-am ales, pentru dezastrul incapacităţii lor de a guverna şi pentru rezultatul furăciunii fără de limite pe care ei o practică. Noi suntem de vină pentru că suntem prea mulţi angajaţi la stat, noi suntem de vină pentru că avem salarii şi pensii. Suntem vinovaţi pentru că existăm şi pentru că suntem plătiţi aşa cum scrie în nişte legi pe care însă uită că tot ei le-au dat. Deci noi trebuie să fim pedepsiţi pentru vina pe care o avem de a exista, de a munci şi de a fi plătiţi pentru că muncim. Noi suntem de vină pentru ineficienţa unui aparat administrativ public creat de ei. Noi suntem de vină pentru inexistenţa mecanismelor economice eficiente pe care ei nu le-au creat niciodată. În viziunea lor, noi suntem de vină pentru ceea ce ei nu au fost şi nu vor fi niciodată în stare să facă bun în ţara asta. Şi pentru că nu-i lăsăm în pace, în furăciunea lor, pe care o merită că doar d-aia i-am ales şi i-am pus la putere!

Îmi vine să vomit în faţa unei asemenea situaţii emblematice pentru clasa politică actuală a României. Acesta este felul în care înţeleg ei să exercite această putere publică, fundamentată pe principii constituţionale şi democratice în anul 2010, într-un stat membru al Uniunii Europene!