Exercitiu de imaginatie - prima parte

    Celor un... sau poate 2 (sunt optimist)?.... ori 3 (sunt extrem de optimist)?... sau poate chiar 4 (cred ca trebuie sa ma duc sa ma culc! am luat-o razna!)?... vizitatori ai acestui blog, va propun un exercitiu de imaginatie. Unul destul de complex, dar cred ca, totusi, merita. Mai intai, sper ca voi, extrem de putinii vizitatori, sa fi prins macar un pic din perioada anterioara revolutiei din 1989, pentru ca, altfel, va fi destul de dificil de imaginat...

    Va mai amintiti de acele vremuri in care aveam atat de putine libertati?  In care nu aveam voie sa spunem ceea ce vrem, in care totul era cenzurat si nimic nu ajungea la noi decat in forma dorita de Partid? Deformau totul, inclusiv realitatea inconjuratoare. Ne povesteau de bunastarea poporului care era mort de foame si inghetat de frig. Faceau totul ca sa ne convinga de altceva decat ceea ce era in realitate. incercau sa ne convinga de ceea ce vroiau ei sa credem. Ceea ce mi se pare mai grav, este ca incercau sa deformeze inclusiv istoria. Incercau sa-si construiasca propria lor istorie, pe care ne obligau sa o credem. Ne-o indesau pe gat, la scoala, la televizor, in ziare...pretutindeni. Nu auzeam decat ca socialismul/comunismul era cea mai inalta treapta a evolutiei civilizatiei, nu auzeam decat de faptele de eroism ale comunistilor de la nasterea acelei ideologii si pana la infrangerea imperialismului burghezo-mosieresc din spatiul est-european. Deformau istoria astfel incat sa ne faca sa credem ca socialistii erau salvatorii umanitatii iar capitalismul era parazitar sau era o plaga a omenirii. Luma capitalista era denumita "lagarul imperialist". Nicaieri nu se vorbea de atrocitatile comise de securitate intre 1950 si 1968, in centrele de reeducare prin munca - adevarate lagare comparabile cu cele naziste - in care au fost inchise zeci sau sute de mii de oameni (numarul lor exact nu se va sti niciodata pentru ca nu au existat niciun fel de evidente, in prezent existand doar unele documente prin arhivele fostei securitati, in care sunt mentionate, uneori accidental, cifre de ordinul zecilor de mii de persoane care incepand cu 1968 au inceput sa fie eliberate pentru ca insesi autoritatile de la acea vreme incepusera sa-si puna problema justificarii acelor abuzuri). 

    Pentru a-si asigura eficienta procesului de inoculare in constiinta maselor, a unei istorii deformate, nu aveam acces la alte surse de informare, acestea fiind cenzurate sau interzise. Iar daca, totusi, accesam alte surse, eram pedepsiti. Mai mult, nu aveam voie sa punem la indoiala informatiile pe care ni le ofereau ei despre istoria pe care ne-o furnizau si nu aveam voie sa nu consideram ca fiind autentice documentele si marturiile pe care ni le prezentau ei ca dovezi ale faptelor si evenimentelor istorice pe care ni le serveau. Nu aveam voie sa ne exprimam, cumva, alte opinii, nu aveam voie sa punem sub semnul intrebarii, sa contestam sau sa negam nimic din ceea ce ni se prezenta ca fiind adevar istoric. Ne erau ingradite, astfel libertatea gandirii si libertatea de exprimare. 

    Asta mi se pare cumplit. Nu aveam voie sa ne exprimam propriile opinii, pareri, concluzii, daca intrau in contradictie cu adevarurile servite de ei, de-a gata. Nu aveam voie sa punem la indoiala acele adevaruri. Nu aveam voie sa le contestam. 

    Decembrie 1989 a insemnat, in primul rand, descatusarea gurilor. Libertatea cuvantului. Din acel moment, am inceput sa avem voie sa vorbim, sa ne dam cu parerea, sa ne exprimam opiniile, sa punem intrebari (chiar daca nu primim, intotdeauna, raspunsuri), sa punem sub semnul intrebarii, sa negam, sa afirmam. Poate ca nici acum nu avem acces la orice sursa de informatie ne dorim. Poate ca si acum ne sunt cenzurate unele informatii. Dar avem dreptul, nu-i asa?, sa contestam sau sa nu fim de acord cu ceea ce ni se ofera. Nu? Putem sa iesim pe strada si sa spunem: "noi NU CREDEM ca, ceea ce s-a intamplat in 1989 a fost o Revolutie. Noi credem ca a fost o lovitura de stat!" Pot sa am orice opinie si mi-o pot exprima liber, nu? Ca si pentru asta s-a murit in 1989. Inclusiv pentru asta a iesit lumea in strada atunci. A fost prima libertate manifestata de oameni in acele zile. Au inceput sa nege si sa conteste. Sa-si exprime opinia. Sa nu fie de acord. Sa-si spuna propria opinie.

    Blogul este, in viziunea mea, un canal de manifestare a dreptului la libera exprimare. Eu asa il vad. Acest mediu este accesat, in primul rand, de oameni care vor sa isi exprime liber opiniile. Bine, or mai fi si manipulatorii, incitatorii, etc. Dar, pana la urma, si aceia uzeaza de acelasi drept. Fiecare dintre cei care vin aici, exprima ceva. Cei de buna credinta sunt, cu siguranta, oameni in a caror ierarhie de valori, libertatea de exprimare ocupa printre primele locuri. Asa ca aici mi se pare cel mai potrivit sa propun acest exercitiu de imaginatie:

    Imaginati-va ca, printr-o "minune", dreptul la libera exprimare a disparut! Nu mai aveti voie sa spuneti chiar tot ce ganditi, tot ce credeti. Imaginati-va ca, exact ca pe vremea despre care vorbeam mai sus, anumite adevaruri va sunt servite de-a gata iar voi nu aveti voie sa va exprimati in sensul de a le pune la indoiala, de a le nega sau de a le contesta. E o chestiune de principiu aici. Imaginati-va, deci, ca traiti intr-o astfel de tara, in care, daca te exprimi in sensul de a pune anumite lucruri la indoiala (atentie, nu toate lucrurile, ci doar unele - spuneam ca e o chestiune de principiu), iti risti libertatea. Vin autoritatile, te leaga si... nu stiu! Iti fac ceva rau. In mod legal. Ce ati zice daca s-ar intampla acum asta? Cum ati reactiona? Ce atitudine ati avea, in conditiile nivelului propriu de valorizare al libertatii de exprimare? 

    Astept opiniile voastre. Daca vor fi. Vom comenta pe urma, impreuna.....

Democratia la romani

    Citesc pe Wikipedia:

"Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanța între stat și societate este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața particulară a fiecărui cetațean (s.m.). Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.

În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare. Comunismul, de extremă stângă, se baza pe ideea socială de egalitarism: toți trebuiau să fie „egali”. De extremă dreapta este nazismul care, în expasiune teritorială, susținea că fiecare națiune trebuie să se formeze dintr-o rasă pură, ariană, numai din oameni ce aparțin aceleiași rase – un factor ce a stat la baza holocaustului. În aceeași ideologie se susține că fiecare rasă are la bază puterea militară.

Raymond Aron a definit totalitarismul astfel:

1. Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui partid monopolul activității politice.

2. Partidul care are monopolul este animat de, sau înarmat cu, o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută și care, pe cale de consecință, devine adevărul oficial al Statului.

3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul își rezervă, la rândul său, un dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță, și monopolul mijloacelor de convingere (s.m.). Toate mijloacele de comunicare - radioul, televiziunea, presa - sunt dirijate și comandate de Stat și de reprezentanții acestuia.

4. Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt supuse Statului și devin, într-un fel, o parte a Statului însuși. Și, cum Statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activităților economice și profesionale "poartă culoarea" adevărului oficial.

5. Toate fiind activități de Stat, și orice activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă într-o activitate economică sau profesională devine, în același timp, o greșeală ideologică. De unde, pe linia de sosire, se constată o politizare și o transfigurare ideologică a tuturor greșelilor pe care este posibil să le facă indivizii și, în concluzie, o teroare în același timp polițistă și ideologică. (...) Fenomenul este perfect atunci când toate aceste elemente sunt reunite și îndeplinite în întregime."

    Puterea intrupata in stat... patrunde pana si in viata particulara a fiecarui cetatean.... 

    Am decis sa reunut, pe acest blog, la articolele avand caracter juridic sau din domeniu juridic, urmand ca toate acestea sa le postez de acum incolo pe blogul PerpLex care este dedicat pentru asa ceva. Deci nu voi trata subiectul de mai sus, aici, din perspectiva juridica, ci pur umana. 

    Desi au trecut 20 de ani de la Revolutia din 1989, am o senzatie de deja-vu, cu toate ca eu, la ora aceea, aveam doar 15 ani. Unele amintiri, in special la nivel de senzatii, le mai pastrez inca. Si una dintre acele senzatii ramase in amintire este cea legata de teama de a spune cu voce tare chiar tot ce gandesc. Eram mic si ai mei ma educau sa-mi tin gura. Sa nu spun bancuri cu ceausescu in public, sau mascari la adresa lui, a partidului sau a regimului, daca este multa lume in jur "ca nu se stie cine te mai aude si ce se mai intampla pe urma". Si la telefon sa am grija ce vorbesc. Se temeau si nu pot sa-i condamn pentru asta. Toata lumea se temea. Securitatea era peste tot iar  repercursiunile puteau fi dintre cele mai neasteptate.

    Am stat si m-am gandit: de la ce dracu imi revine in ultimul timp, din ce in ce mai des, acea senzatie? E democratie, traim intr-un regim pentru care acum 20 de ani au murit oameni la revolutie! D-aia au murit, ca sa nu ne mai fie teama, sa vorbim liber, sa ne manifestam liber, sa nu ne mai temem de regim. Regimul sa nu mai fie opresiv. Sa nu se mai amestece in vietile noastre si sa nu ne mai dicteze nimic. Si trag nadejdea ca toate acele tzeluri s-au indeplinit. Si atunci? Incep sa imbatranesc? Sa ma senilizez? Sa dau in mintea copilului care am fost acum peste 20 de ani?

    Am stat, m-am calmat, am respirat adanc, m-am concentrat ca un yoghin care nu am fost si nu am sa devin niciodata, si am avut o revelatie. Din adancurile tenebroase ale subconstientului meu a erupt catre suprafata cuvantul magic: STENOGRAME. E un cuvant pe care il aud din ce in ce mai des, odata cu trecerea timpului. Imi e greu sa identific, in timp, momentul in care a inceput el sa se manifeste in spatiul public de la noi, dar e de data relativ recenta. Insa, treptat, s-a inmultit utilizarea lui in media. Am dat cautare pe Google dupa "stenograme". M-am speriat. Cred ca e o moda, se poarta acum, e in trend sau cum s-o mai zice. Este fluturat peste tot insa nu reusisem sa constientizez destul de bine acest lucru. Luat cu treaba, nestand toata-ziua-buna-ziua in fata televizorului sau a ziarelor, imi rasuna frecvent in urechi, totusi, precum ticaitul unui ceas pe care nu-l mai bagi in seama atunci cand te obisnuiesti cu el, dar care iti masoara timpul undeva, in interiorul creierului, astfel ca te simti derutat atunci cand nu-l mai auzi, pentru ca ti se pare ca nu mai ai notiunea timpului. 

    Dupa ce m-am dumirit in legatura cu faptul ca "stenograme" este un termen care, in acceptiunea actuala, denota transcrierea convorbirilor telefonice ale unor personaje mai mult sau mai putin vizibile in spatiul public, am mers cu rationamentul mai departe: de ce imi genereaza mie o asemenea emotie acest cuvant? Ca poate imi asculta si mie cineva telefonul? Poate ma inregistreaza si pe mine cineva? Si ce? Ma stiu "curat la trup, curat la suflet", nu au cu ce sa ma agate, nu au de ce sa se ia de mine... si atunci? Atunci... si abia acum am inteles. Problema nu este daca sunt eu curat sau murdar. Nu! Problema e ca Ei pot patrunde foarte usor in viata mea, in intimitatea mea. Ei imi pot asculta convorbirile mele private, Ei ma pot inregistra. Poate vorbesc cu sotia mea chestii intime, poate vorbesc cu parintii mei, poate mi se confeseaza cineva sau, mai rau, eu ma confesez cuiva. Poate imi descarc sufletul. Poate spun chestii care tin de o intimitate sacra pentru mine. Iar Ei ma asculta. Ei inregistreaza ceea ce spun. Si transpun in stenograme. Iar, mai departe, intr-un context pe care nu-l pot banui, ca nu stiu ce-mi rezerva, in continuare, viata asta pe care o traiesc, Ei vor veni sa-mi puna in fata propriile mele vorbe care redau gandurile mele intime, pentru... nu stiu pentru ce. Poate pentru a-si bate joc de mine. Pentru a rade de mine. Sau pentru a ma santaja. Sau poate imi gasesc toate acelea redate intr-un ziar, ori la un radio sau la un televizor. Sau pe un afis pe strada. Sau nu stiu unde si cum. Dar nici nu conteaza. tot ce conteaza, tot ce imi fute creierul acum, e ca traim intr-o tara in care este posibil ca niste Ei, din niste motive care - cu siguranta ca nu au nicio legatura cu ceea ce le spune legea ca au voie sa faca (dar am spus ca nu voi mai avea, aici, abordari juridice), niste Ei s-ar putea sa ma asculte, sa ma inregistreze, sa stea dupa curul meu sa vada ce si cu cine vorbesc. 

    Puterea intrupata in stat... patrunde pana si in viata particulara a fiecarui cetatean.... asta este un semn de totalitarism. Comunismul a fost un regim totalitar. "Puterea intrupata in stat" sunt Ei. Pentru ca numai organele Puterii Statului pot, in ziua de azi, sa faca acest lucru. Ceea ce este normal. Dar ceea ce nu este normal, este ca Ei uzeaza de aceasta putere nu pentru a aplica legea, ci pentru a terfeli oameni, pentru a-i santaja, pentru a manipula opinia publica. Ei ma pot inregistra daca fac o fapta prevazuta de legea penala. Si pot utiliza ceea ce inregistreaza doar ca sa demonstreze IN FATA INSTANTEI DE JUDECATA ca am facut acea fapta. ATAT!!! Dar nu, Ei, nu fac asta. Sau nu fac doar asta. Nu! Fac o mizerie care face deliciul presei, ei transforma stenogramele in subiect de talk-show, in subiect de tabloide. Si, in felul acesta, intra cu picioarele lor murdare in viata particulara a fiecarui cetatean dintre cei care se trezesc in aceasta postura. Si, in plus, nu inregistreaza numai ceea ce are legatura cu probarea vreunei fapte penale. Au facut proba ca inregistreaza ORICE si arunca in media tot ceea ce au Ei chef din ceea ce inregistreaza. 

    Am capatat 20 de ani de "experienta democratica", pentru a ne indrepta spre ceea ce a scos in strada, in 1989, milioane de oameni. Adica spre totalitarism. Cum naiba suntem in stare de asa ceva? Ni s-a impregnat genetic acel comportament? Nu putem sa ne debarasam de abuzul de putere? S-a schimbat, totusi, o generatie. Ba chiar aproape 2. Devenisem, parca, liberi. Ne democratizasem. Ce naiba de democratie este asta in care se intampla asa ceva iar lumea nici macar nu se mai revolta? Ba mai mult: se distreaza. Asta face rating, vinde presa, anima opinia publica. 

    Inventam noi un nou tip de democratie, autohtona: democratia totalitara. Ba nu! Invers, cred. Totalitarismul democratic. In care puterea se alege in mod democratic, dar se manifesta totalitar. Ca daca tot merge si lumea inghite asta... niste Ei de ce sa nu o faca?

Tabla de sah 2

Pe 29 septembrie, scriam un articol pe acest blog, intitulat "TABLA DE SAH", in finalul caruia scriam:  "Cert este ca jocul nu se termina aici. El continua. Cand, cum? Ramane sa vedem. Si sa intelegem, daca suntem in stare..."

Citeam azi un articol pe Mediafax, pe tema care a facut obiectul postarii mele de referinta. Nu vreau sa spun decat ca mi-a relevat cine este unul dintre jucatori. 

Stiu ca pozez iar intr-un jalnic vanator de teorii ale conspiratiei, de aceea nici nu mai continui cu alte detalii ale opiniei mele pe acest subiect. In definitiv, am acest drept. Am dreptul sa cred si sa gandesc ce vreau. Sa mi se para orice. Sa-mi imaginez orice poate produce mintea mea. Pana la urma, nu-mi propun sa sugerez nimic si nici sa induc cuiva vreo idee. 

DESPRE IRESPONSABILITATEA DECIDENŢILOR NOSTRI POLITICI

Ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, in Parlament, la votul a doua propuneri legislative ale opozitiei care aveau ca obiect reducerea la 5% a T.V.A. la alimentele de baza, respectiv neimpozitarea pensiilor sub 2000 lei, reprezinta o situatie fara precedent pentru Legislativul de la Bucuresti, dar si o situatie rarisima in practica parlamentara a celorlalte tari din lume. Se demonstreaza, practic, halul de degradare a angajamentului responsabil si al constiintei politice si morale a politicianului roman.
Imi permit sa redau, pe aceasta tema, un articol publicat pe Mediafax cu privire la modul in care comenteaza publicatia THE ECONOMIST incidentul de la Bucuresti:

"Votul "eronat" al parlamentarilor PDL este un exemplu al politicii "disfuncţionale din România, unde legile par adeseori concepute cu câteva minute înaintea votului parlamentar şi unde se ţine prea puţin cont de strategia pe termen lung sau de impactul financiar, comentează The Economist.

Pare o glumă de 1 Aprilie, afirmă săptămânalul britanic într-un comentariu publicat pe blog şi intitulat "Cum nu se conduce o ţară", adăugând că parlamentarii din cadrul partidului de guvernământ, inclusiv miniştrii, au votat pentru scăderea TVA la alimente şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 500 de euro (2.000 de lei), după ce Guvernul a mărit TVA cu doar câteva luni înainte, în cadrul unui acord cu FMI.

"Dar această ultimă gafă se încadrează în tradiţia obositoare de proces politic disfuncţional în România, unde legile par adeseori schiţate cu câteva minute înaintea votului parlamentar, ţinându-se prea puţin cont de strategia pe termen lung sau de impactul financiar", comentează The Economist.

O evaluare a structurii guvernamentale din România, realizată de Banca Mondială vorbeşte despre o "prevalenţă a luării de decizii ad-hoc" şi critică "folosirea frecventă" a ordonanţelor de urgenţă care ignoră legile aprobate de Parlament. În pofida planurilor anunţate, în urmă cu cinci ani, de a măsura rezultatele în loc de planuri, nu s-a făcut nimic, arată documentul. De asemenea, acesta denunţă absenţa ierarhizării politicilor şi faptul că "legile sunt aprobate de obicei fără finanţare adecvată"

Ceea ce ma surprinde pe mine, din nou, este seninatatea celor care spun, fara remuscari, ca s-a gresit, ca a fost o eroare. Culmea este ca, intr-o anumita masura, argumentul poate fi considerat de inteles, in conditiile in care, numai in acea zi, in interval de o ora, au fost votate 57 de legi in plenul Camerei Deputatilor, adica atat cat voteaza Parlamentul Francez cam intr-un an si jumatate (trei sesiuni parlamentare). La o asemenea cascada legislativa, eroarea produsa la vot este doar una dintre nenumaratele erori care se produc in procesul de elaborare si adoptare a legilor de la Bucuresti. 

TARA INFLATIEI DECIZIONALE

Dezgustat pana peste cap fiind, de acest ritm furibund al avizarii si promovarii proiectelor de acte normative, in special al proiectelor de legi cu adevarat importante (pacat ca nu pot detalia acum!), am intrat – de curiozitate – pe paginile de internet ale parlamentelor din Ungaria, Franta si Romania, pentru a face cateva comparatii intre activitatile legislative din aceste tari.

Desi nu-mi provoaca nicio placere analizarea si compararea cifrelor, in general, am considerat, totusi, util in acest context, sa fac un efort si sa ma uit peste ele. Si ce am vazut? Sa incepem cu Romania ultimilor 20 de ani. Parlamentul Romaniei a adoptat un numar de 6797 legi din 1990 pana in prezent, adica o medie de 323,6 legi pe an. Adica aproape o lege pe zi. Ca sa intelegem insa felul in care a evoluat activitatea legislativa in acest rastimp, este relevant sa ne raportam macar la fiecare dintre cele doua decenii. Astfel, in perioada 1990-2000, Parlamentul nostru a adoptat 1843 de legi (in medie, aproximativ o lege la doua zile si ceva) iar in intervalul 2001-2009, un numar de 4776 (!!!) de legi, adica mai mult de o lege pe zi calendaristica. Atentie, vorbim doar de legi!!! Ca, daca luam in considerare toate actele normative care se publica in Monitorul Oficial (adica si ordonante, ordonante de urgenta si hotarari ale Guvernului), cifrele devin astronomice: in intervalul 1990-2000 s-au emis 22.158 de acte normative iar in 2001-2009 doar 61.115 (!!!) acte normative. Devine plictisitor sa mai calculez media zilnica de emitere a actelor normative.

Dar sa ne intoarcem la legi. Pentru a intelege dimensiunea activitatii legislative din Romania, am facut, in primul rand, o comparatie cu activitatea Parlamentului de la Budapesta. In acelasi interval de timp (1990-2010), Parlamentul maghiar a emis 2054 de legi, de aproximativ 3 ori mai putin decat Parlamentul de la Bucuresti. Dar, atentie! In intervalul 2006-2010 s-au emis doar 86 de legi, cu o medie anuala de 21,5 legi (am calculat pentru 4 ani, pentru ca nu este luata in considerare decat o jumatate din anul 2006). La Bucuresti, in ultimii 4 ani (2006-2009) s-au emis 1616 legi, adica o medie de 404 legi in fiecare an. Deci Bucurestiul a fost de aproape 19 ori mai productiv decat Budapesta.

Cum spuneam, am intrat si pe pagina Parlamentului de la Paris si m-am uitat pe prima statistica pe care am zarit-o pe acolo: Situatia legilor promulgate in perioada 1 iulie 2007 – 30 iunie 2009 (adica intr-un interval de 2 ani): 86 de legi. Paradoxul este ca putem postula existenta unei proportii inverse intre "productivitatea" legislativa si nivelul de trai al populatiei. O fi, oare vreo legatura? Nu stiu, acum mi-a trecut prin cap aceasta idee, dar promit ca voi medita la ea si voi reveni cu concluziile la care voi fi ajuns, daca se va intampla asta.

Asadar, in conditiile in care Parlamentul Romaniei emite legi in cantitati industriale, am putea spune chiar ca, in Romania, emiterea legilor este o industrie in sine, cu mult mai dezvoltata decat cea din alte state europene cu pretentii. Dar ce se intampla cu toata aceasta cantitate de legi? Multe dintre ele sunt sortite pieirii de la bun inceput. Iau direct drumul Recycle Bin-ului. Fie la propriu – fiind abrogate/modificate la scurt timp dupa ce apar – fie la figurat – nu le aplica nimeni si nu mai intereseaza pe nimeni de existenta lor. Problema este ca, printre primele entitati care le dau uitarii si nu le mai aplica, se numara chiar institutiile statului. Si am numeroase exemple insa voi reveni altadata asupra lor.

Parerea mea este ca traim intr-o tara caracterizata printr-o inflatie decizionala greu de stapanit si de controlat. S-a creat deja o mentalitate in randul decidentilor politici, dar si in al executantilor, in sensul ca orice problema aparuta are o solutie... legislativa. De multe ori, inclusiv problemelor generate de neaplicarea corespunzatoare a legii, li se dau tot solutii legislative. Se dau legi pentru solutionarea unor probleme punctuale. Se dau legi foarte repede, fara nicio analiza aprofundata asupra situatiei de fapt in domeniul care se reglementeaza, a cadrului normativ incident. Cadrul nostru legislativ este caracterizat printr-o gramada de suprapuneri sau paralalisme de reglementare, printr-o gramada de norme redundante ori desuete, prin nenumarate norme divergente care coexista, reglementand diferit si in acelasi timp, acelasi domeniu. Consiliul Legislativ a ajuns sa faca doar figuratie si isi indeplineste doar cele mai formale roluri pe care le are, legate de indicarea erorilor gramaticale, lingvistice ori de tehnoredactare din proiectele actelor normative, si nicidecum nu mai indeplineste acea sarcina prevazuta de Constitutia Romaniei, de sistematizare, unificare si coordonare a intregii legislatii.

In contextul vitezei extraordinare in care se elaboreaza, promoveaza si se adopta acte normative in aceasta tara, in mod evident calitatea lor e foarte slaba. Guvernul Romaniei se aduna saptamanal si adopta sau aproba zeci de proiecte de acte normative de fiecare data. Asta este principala sa preocupare. Saptamana de saptamana. Uneori chiar si de doua ori intr-o saptamana. Se adopta decizii in cascada, exista un adevarat fluviu decizional. Marea problema este insa aceea ca nimeni, niciodata, nu mai este interesat si nu mai urmareste ce se intampla cu acele decizii dupa ce sunt adoptate. Singurul scop al decidentilor politici din aceasta tara este, in mod exclusiv, acela de a adopta decizii. Atat. Punct. Nimic altceva. Restul nu mai conteaza. A fost adoptata decizia, insemna ca ne-am facut treaba! E buna, e proasta, e aplicabila, e sau nu viabila? Nu mai intereseaza pe nimeni. Important este sa fie luata, sa existe. Atat.

Tot pe site-ul Parlamentului francez gasesc o sectiune intitulata „Rapports sur la mise en application des lois”. La noi nu exista asa ceva. Nu se mai preocupa nimeni de verificarea modului in care sunt puse in aplicare legile. Ar fi si foarte greu la avalansa de acte normative care se revarsa in continuu la noi. Cine sa urmareasca macar, cele aproape 5000 de legi emise in ultimii aproape 10 ani?

In aceste conditii, ideea finala pe care o desprind este ca produsele legislative romanesti sunt la fel de multe, inutile si proaste, precum chinezismele care se vand ieftin in complexul Europa. Este singura comparatie care imi vine in cap.

Voi reveni destul de des, din pacate, cu postari pe aceasta tema. Vreau ca, pe viitor, sa vorbesc si despre unele exemple care sa si evidentieze in concret cele povestite acum.